Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
(5 / 5)
Eddie the Eagle este povestea lui Michael Edwards, un săritor cu schiurile care a reprezentat Marea Britanie la Jocurile Olimpice de Iarnă de la Calgary din 1988.
Bleah, jocuri de iarnă, bleah, sărituri cu schiurile, ce dracu film e ăsta?
Filmul nu e despre săriturile cu schiurile, nici pe departe, ci despre spiritul uman.
Dar să o iau încet, încă de la început facem cunoștință cu Eddie, un puștan determinat să ajungă la Jocurile Olimpice, nu contează sportul. Chiar dacă este complet lipsit de talent, chiar dacă nu are fizicul necesar, chiar dacă are un picior cam beteag, chiar dacă toată lumea face mișto de el, inclusiv tatăl lui, Eddie nu se dă bătut, încearcă tot felul de sporturi, încercând să-l găsească pe cel la care s-ar pricepe mai bine.
În zadar însă, așa că sărim în timp, când deja e adolescent și visul lui pare undeva departe. Dar Eddie nu se dă bătut, schimbă macazul, simte că are șanse mai mari la olimpiada de iarnă, și după ce încearcă schiul alpin, își dă seama că săriturile cu schiurile ar fi portița de scăpare spre olimpiadă, mai ales că de vreo 60 de ani nici un britanic nu a mai participat la așa ceva.
Pe când alții se apucă de la șase ani de săriturile cu schiurile, el se apucă după ce a trecut de 20 de ani.
Lipsit de suportul federației, nesusținut decât de mamă, fără să aibă posibilități financiare suficiente, fără un antrenor, fără nici cea mai mică idee despre acest sport, Eddie este decis să își urmărească visul, așa că începe să învețe singur.
Dar nici aici nu are noroc, în continuare e bătaia de joc a celorlalți competitori care nu înțeleg cum e posibil ca o persoană lipsită total de talent, și Eddie avea orice, numai talent nu, să nu renunțe știind că nu are nici o șansă de izbândă.
Însă tocmai acest spirit de luptă este cel care îl împinge pe Eddie de la spate, este determinat să își riște chiar și viața pentru a-și vedea visul îndeplinit.
Își dă seama că deși este un sport excepțional de frumos, este, de asemenea, și incredibil de periculos, și încearcă să își găsească un antrenor, însă nimeni nu îl bagă în seamă în afară de un bețiv, fost săritor, care mai mult de nevoie îl ajută, doar ca să scape de insistențele lui, pentru că băiatul nu cunoaște semnificația verbului a renunța.
Încetul cu încetul, începe să învețe, să deprindă din tainele acestui sport și face progrese lente, dar doar pentru că insistă, pentru că nu se dă bătut, pentru că este hotărât să meargă până la capăt cu orice risc, indiferent de costuri și pericole pentru sănătatea corporală.
Deși filmul are multe, extrem de multe înflorituri comparativ cu povestea adevărată a lui Eddie, nu despre asta este vorba, se păstrează esențialul și anume cu voință, cu tărie de caracter, chiar dacă natura nu te-a înzestrat cu toate cele necesare, poți reuși să îndeplinești ce ți-ai propus, chiar dacă pentru alții izbânda ta pare o glumă proastă, nu contează, pentru tine înseamnă totul.
Și asta face Eddie, nu e un secret, nu e un spoiler, reușește să ajungă la Olimpiadă spre surprinderea întregii lumi și bucuria de copil cu care se manifestă când sare și aterizează corect, chiar dacă este ultimul, la distanță mare de următorul clasat, câștigă simpatia publicului care nu mai ține cont de cifre, de clasamente, și se atașează emoțional de întruchiparea spiritului uman de luptător, de a trece peste toate obstacolele pentru a-ți atinge visul.
Povestea, chiar dacă 95% este fabulație, este emoționantă, râzi și plângi în același timp, trăiești intens clipele alături de Eddie, empatizezi cu el, te transpui în pielea lui și parcă simți cum un asemenea film îți ridică spiritul și îți dă speranțe de mai bine dacă nu renunți, dacă nu te lași învins de părerea celorlalți.
Acesta e mesajul filmului, dacă vei cădea, ridică-te, dacă lumea nu te va lua în serios, treci peste părerea oamenilor, sunt doar vorbe care dor doar dacă vrei tu să te doară, singurul lucru care contează este visul tău.
Aș putea spune că e și un semnal de alarmă cu privire la situația sportului din zilele noastre, nimeni nu mai participă doar de dragul de a participa, din pasiune, banul a acaparat tot, sportul s-a transformat într-o industrie meschină care nu mai generează bucuria pură de a participa, avem parte acum numai de roboți dopați și creați în laboratoare care au un singur scop, acela de a câștiga, iar spectatorii, la rândul lor deja își pierd interesul pentru astfel de competiții lipsite de pasiune.
Eddie the Eagle ne transportă înapoi în timp într-o perioadă în care participai doar pentru că asta voiai, pentru că ăla era visul tău, nu conta că ești primul sau ultimul, așa cum chiar la un moment dat Matti Nykanen, campionul olimpic, îi spune lui Eddie, încurajându-l, cel mai important ești tu, trebuie să dai tot ce ai mai bun în tine, chiar dacă pentru restul lumii nu e suficient, cifrele și statisticile sunt niște chestii reci, contează să știi că ai făcut tot ce ți-a stat în putință.
Pfiu, m-am întins mult, dar e un film care merită, rapid despre actori, Taron Egerton, spionul din Kingsmen, îl joacă pe netalentatul, cam pămpălăul și împiedicatul Eddie iar Hugh Jackman pe antrenorul său.
Poate acum sunt subiectiv și încă nu judec la rece, sunt și un pasionat privitor al acestui sport și am trecut cu vederea cifrele și rezultatele care acum sunt ridicole, dar nu asta a contat, filmul m-a emoționat până la lacrimi, ba chiar de trei ori, așa că acum nu pot decât să îi dau nota 10, mai mult de atât nu am ce să cer de la un asemenea film, chiar dacă e plin de clișee și înfrumusețat față de povestea reală.
Când eșri deprimat, când ești sictirit de măgăriile oamenilor și de cruzimea lor, când nu mai ai speranță în tine, urmărește filmul ăsta și îți vei recăpăta pofta de viață.
Trailer
