Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
(4 / 5)
În Fast and furious 7 povestea pleacă de unde s-a terminat partea a şasea dar şi partea a treia, cu Deckard Shaw ucigându-l pe Han şi ameninţându-l pe Dom că îl va vâna pe el şi echipa lui pentru a se răzbuna pentru ceea ce i-au făcut fratelui său, Owen Shaw, care se pare că nu e mort, ci doar în comă.
Deckard este o armată într-unul singur, fiind antrenat de guvern pentru a duce la îndeplinire misiunile cele mai periculoase şi evident că este extrem de periculos pentru echipa de furioşi motorizaţi, atât de periculos încât e nevoie de intervenţia neoficială a guvernului pentru a-i ajuta să-i ţină piept lui Deckard.
Dar guvernul, reprezentat aici prin domnul Nobody, nu face acte de caritate, ci cere ceva în schimb, ca echipa condusă de Dom să salveze un hacker răpit de un nene Jakande, un hacker care a creat un soft denumit Ochiul lui Dumnezeu care are acces instantaneu cică la orice are un microfon şi o cameră de luat vederi, astfel încât într-un timp foarte scurt poate găsi pe oricine oriunde, devenind un soft dorit de multă lume, în special de personaje care au numai gânduri necurate cu acel soft.
Şi uite aşa începe scandalul global pentru că suntem plimbaţi din America până în Azerbaidjan, apoi în Emiratele Arabe Unite şi apoi aduşi din nou în America.
Evident că în scenă apare şi Hobbs, că fără el nu se putea, că doar trebuie să fie şi cineva cu experienţă într-ale luptelor care să ofere o mână de ajutor specialiştilor în maşini.
Şi echipa se pune pe treabă, având ca principal obiectiv recuperarea hackerului şi a softului, fiind forţaţi să lupte pe două fronturi, uneori simultan, să ţină piept armatei de mercenari a lui Jakande dar în acelaşi timp să scape cu viaţă de atacurile nemiloase ale lui Deckard care e neobosit în misiunea lui de a-şi răzbuna fratele.
Desigur, între pauzele de acţiune avem şi alte poveşti secundare printre care încercările futile ale lui Dom de a se reconecta sentimental cu amnezica Lety sau dilema lui Paul care are de ales între a continua viaţa nebună de până acum şi a renunţa la ea în favoarea unei vieţi de familii alături de Mia.
Cam atât cu dezvăluirile din poveste, nu că ar fi cine ştie ce poveste dar nici prea multe nu mai de spus, nefiind foarte complicată treaba.
Încă de la început ni se prezintă un Deckard Shaw interpretat de Jason Statham extrem de periculos, fiind capabil să pună de unul singur cu botul pe labe o mică armată, astfel încât simţim că pericolul care-i paşte pe protagoniştii noştri este cel mai mare de până acum şi că nu mai e deloc de glumă.
Dacă şi până Hobbs ajunge în spital cu jumătate din corp în ghips ca urmare a unei confruntări cu Deckard atunci e clar că ameninţarea e cât de poate de reală şi periculoasă şi te temi cu adevărat pentru Dom şi gaşca sa mai ales când vedem că în urma vizitei făcute de Deckard fratelui său spitalul e lăsat jumătate în ruine şi plin cu vreo 20-25 de cadavre, toate opera unui singur om.
Filmul continuă aceeaşi linie din episoadele 5 şi 6, cu acţiune furibundă, extravagantă, spectaculoasă, lipsită de orice dram de realism, dar să fim serioşi, nu pentru asta e această serie şi nu pentru realism sau poveşti originale mergem să vedem asemenea filme.
Seria este conştientă de ceea ce este şi îmbrăţişează cu braţele larg deschise acest statut, această latură absurdă, neîncercând nici o clipă să pară altceva în afara unui film distractiv, fără simţul realităţii.
Scenele de acţiune care implică maşini sunt magnifice prin ridicolul lor, sfidând orice lege a fizicii, gravitaţiei, anatomiei umane, practic ai impresia că acţiunea nu se desfăşoară pe Pământ, ci pe o planetă supusă unor reguli complet diferite.
Dar cum nu te aşteptai la altceva, secvenţele te umplu de adrenalină, te fac să ţii pumnii strânşi, îţi taie răsuflarea, atât de impresionate sunt, fără spoilere, că oricum apar în trailer, avem parte de la maşini aruncate din avion până la o săritură cu maşina între 2 clădiri.
Şi deşi eşti conştient că aşa ceva pare imposibil, cumva acele secvenţe reuşesc să te pună pe gânduri: oare ar putea fi posibil aşa ceva, chiar dacă la prima vedere e clar că nu se poate în realitate?
Însă pe lângă aceste secvenţe de acţiune care includ maşini şi care reuşesc cumva să-şi depăşească predecesoarele, deşi după Fast and furious 6 mă gândeam că mai mult de atât nu se poate, avem parte şi de alte secvenţe la fel de bine realizate şi la fel de improbabile, secvenţe de lupte crâncene între protagonişti, în mare parte implicaţi în luptele corp la corp sunt Hobbs, Dom, Paul şi Lety, restul având altă treabă pe acolo. De cealaltă parte a baricadei îi avem pe Deckard care se luptă cu Hobbs şi Dom, pe Kiet care o arde în bătaie doar cu Paul şi pe Kara, care se bate într-o secvenţă scurtă cu Lety.
Şi aici luptele sunt frumos coregrafiate, sunt intense, energice, violente, febrile, plină de ură şi dorinţă care de răzbunare, care de apărare a familiei şi prietenilor, evident complet lipsite de plauzibilitate.
Deja pot spune că avem parte de un film cu supereroi pentru că orice li s-ar întâmpla, personajele principale sunt aproape invincibile, reuşesc cumva să scape nevătămate sau cu mici zgârieturi, au oase şi organe indestructibile, poţi să îi arunci de la etajul 10, să îi azvârli cu maşina în prăpastie, să-i loveşti cu obiecte contondente cu toată forţa, că nu păţesc mai nimic.
Pe scurt, acţiunea se ridică la aşteptările pe care le-am avut, nu mi-am dorit nicidecum realism, ci doar adrenalină, ridicol şi spectaculos şi aici nu a dezamăgit. Însă o mare bilă albă e faptul că s-a încercat pe cât posibil folosirea de efecte speciale practice, scena cu maşinile aruncate din avion a fost chiar pe bune.
Întreaga gaşcă se reuneşte pentru acest al şaptelea film, Vin Diesel îl joacă pe Dom, regretatul Paul Walker pe Brian, The Rock pe Hobbs, Michelle Rodriguez pe Lety şi în roluri un pic mai secundare, ca să spun aşa, Tyrese Gibson în rolul lui Roman şi Ludacris în rolul lui Tej. Ăştia doi din urmă reprezintă partea comică a filmului, că trebuie să avem parte şi de aşa ceva pe lângă încrâncenare şi jale.
Mai apare, dar foarte puţin, şi Jordana Brewster în rolul Miei, sora lui Dom şi iubita lui Brian.
Desigur, să nu credeţi că am uitat de Jason Statham în rolul personajului negativ. Şi o menţiune pentru Tony Jaa, că mi-e tare drag, în rolul lui Kiet, un asasin care stăpâneşte la perfecţie artele marţiale. Şi dacă tot am pomenit de Kara, ea e jucată, dar extrem de prost, de Ronda Rousey, care nu e actriţă, ci luptătoare de MMA, ceea ce se şi vede, de luptat o face la perfecţie, dar la actorie e jalnică, vreo 3 replici a avut de prezentat şi până şi un dulap le interpreta mai bine. Răsare în schemă şi Kurt Russell în rolul lui Nobody, dar apare prea puţin ca să-mim dau cu părerea. Posibil un rol mai mare în următoarele filme.
Chimia dintre personajele principale se vede de la o poştă că e foarte bună, închegată de-a lungul atâtor ani şi filme, chiar pare că au ajuns să fie o familie şi pe platou şi dincolo de el. Iar nenea Jason joacă foarte bine rolul de personaj negativ, nu a făcut-o de prea multe ori, dar aici inspiră teamă infinită, simţi pericolul când apare în scenă, e un adevărat psihopat mânat de dorinţa de răzbunare deşi fratele său, un alt nenorocit, a primit ceea ce a meritat, dar familia e familie. Un antagonist al vorbelor puţine şi al faptelor multe şi crunte.
Regizorul James Wan a reuşit cu brio să treacă acest test, el fiind familiarizat doar cu filmele de groază, însă cu materialul ciuntit şi rescris a reuşit să ofere o poveste cât de cât coerentă şi o experienţă extrem de plăcută. Secvenţele sunt filmate foarte bine, te transpun în mijlocul acţiunii, foloseşte şi el tehnica editărilor rapide, dar o face cu cap, amplificând senzaţia de pericol şi de duritate a acţiunii. Şi coloana sonoră joacă un rol important în film, punctând clar că urmează ceva important să se întâmple, contribuind cu succes la crearea tensiunii şi acumulării de adrenalină. Însă omul are o fixaţie cu fundurile de femei, nu că ar fi ceva rău, dar la câteva minute tot avem un prim-plan lung, de câteva secunde cu câte un fund bine conturat, ca să ne bucurăm în linişte de privelişte.
Acum să trec şi la punctele negative. Evident că nu mă leg de neverosimilul secvenţelor de acţiune şi ale luptelor ireale, că astea-s punctele tari ale francizei. Mă leg, deşi producătorii au scuze întemeiate, de povestea fragmentată în mai mult părţi care per total lasă impresia că e ceva ce nu se leagă. Desigur, asta a fost cauzată de moartea tragică a lui Paul Walker care a condus la rescrierea scenariului, de unde şi lipsa de coeziune, pentru că s-a plecat de la o idee şi pe parcurs s-a trecut la altă idee, de unde senzaţia unei rupturi. Dar treacă-meargă, nu e de condamnat.
Însă mai sunt şi alte chestii, Deckard parcă apare din neant, fără vreo logică, în mijlocul acţiunii şi dispare la fel de subit, The Rock este folosit insuficient, are un rol foarte mic şi apare foarte puţin, doar la început şi la final, nu este utilizat la capacitate maximă, când apare, filmul practic explodează, nici nu îmi imaginez ce ar fi ieşit dacă Hobbs ar fi avut un rol mai mare.
Aşa, ce mai e? Ah, m-a enervat faptul că brusc Dom este un expert în lupte şi că poate ţine piept cu succes unui asasin cu ani şi ani de antrenament în tot felul de tehnici de luptă iar Dom ştie să lupte pur şi simplu, el fiind doar un simplu mecanic şi şofer. Şi la dracu, beleaua asta apare în toate filmele, când lumea vorbeşte la telefon, e chiar atât de greu ca acele telefoane să se şi aprindă? Chiar nu poate nimeni să apeleze telefonul respectiv şi actorul să poate monologul la un telefon funcţional?
Cam atât, foarte multe hibe nu prea pot să găsesc filmului, pentru că majoritatea nu sunt hibe, ci sunt parte integrantă din farmecul aceste serii.
Şi nu pot să închei fără să felicit modul în care au reuşit să gestioneze moartea lui Paul. Au tratat cu maxim respect trecerea lui în nefiinţă. Au folosit imagini din filmările anterioare, ca dubluri i-au adus pe fraţii lui şi folosind tehnici avansate de CGI şi motion capture au reuşit să-l recreeze pe Paul aproape de perfecţiune, abia la final sunt 2-3 scene în care se vede că nu apare el, în rest nu îţi dai seama unde este el şi unde sunt doar efecte şi dubluri. Iar mesajul de final, rămasul-bun adresat personajului Brian, este de fapt, un mesaj pentru Paul Walker şi te emoţionează până la lacrimi, sala plină ochi (de la Titanic nu am mai văzut o sală plină) nu s-a putut abţine să nu suspine şi chiar să verse câteva lacrimi.
Nota 8, un spectacol vizual de excepţie şi plin de adrenalină dublat însă de o poveste ciuntită dar scuzabilă din cauza circumstanţelor în care a fost realizat filmul. Din tot sufletul aş vrea să se termine aici, la fel ca la finalul părţii anterioare, nu îmi dau seama cum se pot autodepăşi, sper doar să nu treacă peste acea linie subţire între ridicol distractiv şi ridicol pur şi simplu, când deja nu mai e amuzament, ci doar desene animate. Dar deja se cam conturează intriga următoarei părţi. Sau cel puţin aşa intuiesc, posibil să greşesc complet.
No matter where you are, whether it’s a quarter mile or half way across the world, you’ll always be with me and always be my brother.
Trailer
