Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Dacă tot am bilete pentru meciul de retragere al Generației de Aur, am zis că este cazul să văd și Hai, România!, o cronică a perioadei de maximă glorie a fotbalului românesc de prin 1984 până în 2000.
🎬 Hai, România – Premisă 🕮
Aici chiar nu ar fi multe de spus pentru că, fiind un documentar, ce ofsaidul meu să comentez despre premisă?
Cele aproape 100 de minute constau într-o serie de interviuri cu cei mai de seamă reprezentanți ai acelei generații, de la jucători până la antrenori.
Și, evident, sunt folosite și imagini de arhivă, unele pe care le știm prea bine, altele noi, care nu au ajuns la public până acum.
💭 Hai, România – Comentariu 🍿
Deși nu prea ar fi cine știe ce de disecat la acest documentar care, în mare parte, furnizează informații arhicunoscute, am zis că este cazul să trântesc câteva cuvinte înainte de fluierul de final să nu fiu prins cu tema nefăcută.
Pe lângă amintirile trezite, majoritatea plăcute, dar și unele neplăcute, Prunea, dar-ar hemoroizii în mâncărimea ta din fund la golul lui Anderson, producția de față aduce și niște elemente de noutate.
Aflăm câteva aspecte din culise, de ce unii nu au jucat și alții da, de ce unii au fost convocați și alții nu, de ce unii au primit mai mulți bani și alții mai puțini, chestii care țin de bucătăria internă a echipei naționale.
Nu intră chiar direct în miezul problemei cu dezvăluirile, trece doar razant pe lângă subiecte, dar sunt aduse în discuție, scoțând în evidență anumite frustrări și regrete.
Însă ce mi-a plăcut cel mai mult a fost candoarea cu care jucătorii ajunși acum la o vârstă a înțelepciunii au recunoscut că au fost luați de val în 1990, imediat după revoluție, când s-au deschis granițele și au plecat în străinătate.
Și acolo s-au simțit ca un copil într-un magazin de bomboane colorate și dulci, copil care acum are și bani și își permite să-și cumpere aproape ce voia.
Plus că lipsa experienței internaționale la cel mai înalt nivel, coroborată cu euforia câștigării unui meci, n-a fost de bun augur pentru următoarele confruntări.
Și când zic euforia, sunt elegant, este mai degrabă vorba de beție.
În rest, mi-am reamintit momentele epice din USA 1994 cu victoriile monumentale cu Columbia și Argentina, cu niște goluri de senzație din partea legendelor Gheorghe Hagi și Ilie Dumitrescu.
Chiar dacă lumea și-l amintește pe Florin Răducioiu ca fiind ăla care a uitat limba română odată ce a pus piciorul în avionul spre Italia, acest documentar îi face dreptate și scoate în evidență contribuția majoră avută în USA.
A marcat de 2 ori cu Columbia și de 2 ori în blestematul meci cu Suedia în care băieții au fost la nici 10 minute de o semifinală de mondial.
De asemenea, tot el și-a asumat corvoada de a deschide primul seria loviturilor de la 11m, marcând lejer.
Documentarul nu-i chiar făcut cu deplină libertate de mișcare, se simte forțarea de a introduce anumite personaje pe care nu le-aș fi dorit pe acolo, precum jegul de Mircea Sandu și unul din impresarii Becali, niște hoți șmecheri cât Casa Poporului de mare.
Dar nah, unde este miere, trebuie să se bage și ei în seamă ca musca în rahat.
Preferam să văd în locul lor alte nume care au contribuit la acel succes, precum Cornel Dinu sau Mircea Lucescu. Prezența lor este una frugală, apar sau sunt pomeniți, dar fără a fi intervievați.
Sunt prezente și câteva imagini, că așa s-a nimerit perioada, cu ce se întâmpla în țară, în speță revoluția din 1989 și mineriada din 1990, ambele prinzându-i pe băieți afară.
Și, astfel, apar și niște figuri de tristă amintire, unele dispărute prin împușcare sau moarte naturală, altele ce par a fi eterne și vor dăinui până la finele speciei umane.
🏆 Hai, România – Verdict 👍 sau 👎
Știu că titulatura de Generație de Aur este una pompoasă pentru că, la urma urmei, nu a câștigat nimic la nivel internațional, dar este cea mai valoroasă generație de fotbaliști pe care am avut-o.
Să nu uităm că a părăsit mondialele la care a participat doar în urma unor lovituri de la 11.
În 1990 cu Irlanda în optimi după ce a ratat Timofte, în 1994 cu Suedia în sferturi după ce au ratat Petrescu și Belodedici și în 1998 cu Croația în optimi după ce Suker a marcat de la punctul cu var în timp regulamentar.
Dacă ne uităm la ce a fost după anul 2000 plângem în pumni, praf și pulbere, mai prinde naționala câte un european doar pentru că se tot mărește numărul de echipe participante.
Devine chiar ridicol faptul că după Hai, România!, care prezintă aventura echipei naționale la trei mondiale, urmează să fie lansat un alt documentar fotbalistic despre calificarea la Euro 2024.
Aici am ajuns? La documentare despre o amărâtă de calificare? Asta înseamnă acum performanță după ce am fost aproape de o semifinală de mondial și după ce în 1997 echipa a fost pe LOCUL 3 în lume în clasamentul FIFA?
Ce urmează peste câțiva ani? Documentar despre monumentala victorie cu 1-0 obținută în prelungiri contra valoroasei echipei din San Marino?
Nu știu cum să notez acest documentar deoarece un rol important l-a avut nostalgia care m-a însuflețit și m-a făcut să fiu fericit că am prins perioada din 1994 în care am râs și am plâns.
Cum are câteva momente pe care nu le-am apreciat, nu vreau altceva decât să-i ofer lui Prunea 8 centimetri în plus la înălțime.
(4 / 5)
