NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Na Hong-jin a făcut The Chaser și The Wailing. Le-am dat 9 amândurora. Cel din urmă, în special, m-a bântuit săptămâni întregi.
Așa că, atunci când am aflat că regizorul revine după zece ani cu Hope, un SF monstruos, care are cel mai mare buget din istoria cinematografiei sud-coreene, mi-am făcut loc în program. Nici măcar extratereștrii nu m-ar fi ținut departe de filmul ăsta.
📖 Premisă
O localitate pescărească izolată, aproape de zona demilitarizată dintre cele două Corei, devine ținta unor atacuri inexplicabile.
Șeful postului de poliție, Bum-seok (Hwang Jung-min – Veteran), și tânăra ofițeră Sung-ae (Hoyeon) încearcă să apere comunitatea. Restul forțelor de ordine sunt mobilizate la incendiile de pădure, iar cei doi trebuie să se descurce singuri.
Între timp, Sung-ki (Zo In-sung) și câțiva localnici pleacă în munți să găsească vietatea responsabilă de măcel.
Numai că vânătorii descoperă că nu prea mai sunt ei cei care vânează. Și nici nu se confruntă cu un animal obișnuit.
💭 Comentariu
Prima oră e excelentă. Nu glumesc.
Localitatea izolată, cadavrele descoperite în împrejurări sinistre, oamenii care încearcă să înțeleagă ce i-a lovit și amenințarea pe care o simți înainte să o vezi nasc o atmosferă formidabilă.
Na Hong-jin mă ține cu ochii lipiți de ecran. În primele confruntări, apuc să văd câte o siluetă, o mișcare printre case, apoi dezastrul lăsat în urmă. Și vreau să văd mai mult.
Hwang Jung-min și Hoyeon m-au convins din primele minute. Felul în care reacționează când încep să apară cadavrele și să se înmulțească atacurile m-a făcut să simt că oamenii ăștia chiar au în față ceva ce nu pot explica.
Iar imaginea lui Hong Kyung-pyo, care a filmat și Parasite și The Wailing, e o plăcere. Localitatea pescărească, munții și pădurile arată superb.
La rândul lui, sunetul e la înălțime, dacă tot suntem în munți. Fiecare zgomot din pădure mă făcea să caut cu privirea ceva ce camera încă nu-mi arătase. Uite așa am ajuns să mă sperii de niște copaci.
👹 Creaturile arată de milioane. Se mișcă de doi bani.
Mi-a plăcut designul creaturilor, de la formele neobișnuite până la aspectul sinistru. Nu seamănă cu niște extratereștri scoși din același catalog din care își comandă monștrii jumătate din Hollywood.
Dar mișcările lor? Vai de capul meu!
Cât timp apar fragmentar, prin umbre sau în mijlocul distrugerilor, creaturile sunt impresionante. Odată ce încep să devină tot mai prezente, iluzia se destramă.
Parcă luase cineva niște GIF-uri animate, le pusese peste imagine și spera că o să le înghit fără să clipesc.
Na Hong-jin a povestit într-un interviu că alergarea creaturilor le-a dat mari bătăi de cap specialiștilor în efecte vizuale, mai ales din cauza vitezei și a neclarității produse de mișcare.
Și, Doamne, se vede! Când extratereștrii o luau la goană pe lângă oameni, mașini sau cai, diferența sărea imediat în ochi. Tot ce era filmat în jurul lor arăta spectaculos, iar creaturile se mișcau atât de fals și sacadat, încât nici în scheciurile cu Benny Hill nu se alerga așa.
Ajunsesem să urmăresc animația în loc să mă mai intereseze ce pățesc personajele. Cam greu să te sperii de un extraterestru când aștepți să înceapă „Yakety Sax”.
⏱️ Peste două ore și jumătate. Primele șaizeci sunt în altă ligă.
Am intrat în sală cu poftă de cinema și am ajuns să verific ceasul, sperând că extratereștrii au de prins ultimul autobuz spre planeta lor.
Personajele aleargă după creaturi, apoi creaturile aleargă după ele. Se schimbă direcția, se schimbă decorul, dar senzația rămâne aceeași: parcă asist la aceeași urmărire, reluată după ce cineva a mutat camerele cu două sute de metri mai încolo.
În goana asta continuă, oamenii abia mai au timp să facă altceva decât să supraviețuiască până la următoarea confruntare. Iar pe mine fiecare nouă secvență de acțiune mă interesa ceva mai puțin decât precedenta.
Na Hong-jin mă adusese la marginea scaunului, dar tot el mă făcea să mă foiesc pe el.
👽 Cine sunt, până la urmă, monștrii?
Regizorul ne pune de la început de partea localnicilor. Oamenii sunt atacați, încearcă să supraviețuiască, iar extratereștrii sunt dușmanii. Caz închis, chemați armata!
Numai că, pe măsură ce aflăm mai multe despre creaturi, lucrurile încep să se complice. Ce caută acolo? Ce urmăresc? Și cât au înțeles oamenii din ceea ce se petrece în jurul lor?
Finalul schimbă perspectiva asupra întregului conflict și te îndeamnă să reevaluezi inclusiv acțiunile celor pe care i-ai considerat eroi.
Aș fi vrut ca Na Hong-jin să dezvolte mai mult această idee. Avea în mâini un conflict în care ambele tabere meritau înțelese, dar a preferat să le pună să alerge una după cealaltă până aproape de genericul final.
Să mai scriu ceva despre asta? Nu, pentru că aș intra în spoilere.
🎭 Actori și extratereștri
Hwang Jung-min rămâne unul dintre motivele pentru care am continuat să fiu implicat în poveste. Îmi place cum poate trece de la autoritatea unui șef de post la deruta unui om care încearcă să apere niște localnici de ceva ce nici măcar nu înțelege.
Hoyeon m-a convins și ea. Rolul are multe solicitări fizice, iar pregătirea actriței a inclus șase luni de antrenamente cu arme, exerciții de conducere și pregătire fizică. Este, de altfel, debutul ei într-un lungmetraj.
Cât despre Michael Fassbender și Alicia Vikander? Cei doi au acceptat să interpreteze extratereștri prin captarea mișcărilor, cu fețele transformate digital. Na Hong-jin a dezvăluit că au primit onorarii modeste pentru standardele Hollywoodului, comparabile cu cele ale unui film independent.
Eu aș fi mers și mai departe. Puneam doi actori necunoscuți în costumele alea și trimiteam orice bănuț economisit la departamentul de efecte vizuale. Poate reușeau și extratereștrii să alerge ca lumea.
🎬 Cel mai scump film coreean și o surpriză românească
Hope este prezentat de presa de specialitate drept cel mai costisitor lungmetraj sud-coreean. Bugetul de producție este estimat la aproximativ 70 de miliarde de woni, iar unele relatări ridică suma spre 100 de miliarde dacă includem și cheltuielile de promovare.
Și banii se văd în amploarea producției: decoruri distruse, urmăriri cu mașini și cai, explozii și o cantitate enormă de efecte vizuale.
Aici avem o surpriză: o parte dintre secvențele montane au fost filmate chiar în România! Na Hong-jin a petrecut două săptămâni căutând locurile potrivite prin peste 20 de păduri românești.
A ales Retezatul, unde echipa a filmat 29 de zile, apoi a mai petrecut două zile pe Valea Sâmbetei, în Făgăraș. Regizorul a fost impresionat de sălbăticia Carpaților, iar eu îl înțeleg perfect. Uite că au ajuns extratereștrii la noi înainte să termine autostrăzile.
🏆 Verdict
Hope e una dintre cele mai mari dezamăgiri cinematografice ale mele din 2026.
Și mă oftic cu atât mai tare cu cât începutul îmi amintise de regizorul care mi-a dat The Chaser și The Wailing. Eram convins că mă așteaptă încă un 9.
Pe măsură ce creaturile au ieșit din umbre, eu am ieșit din poveste. Spectacolul a devenit tot mai mare, iar extratereștrii tot mai greu de luat în serios. La un moment dat, ajunsesem să urmăresc mai atent gafele animației decât pericolele prin care treceau personajele.
Și asta vine de la un fan înrăit al filmelor cu monștri. De regulă, le iert multe, inclusiv efecte vizuale îndoielnice. Dar aici, tocmai creaturile mi-au stricat plăcerea.
La ieșirea din sala de cinema, cel mai tare m-a enervat că apucasem să văd filmul pe care îl așteptasem zece ani. A fost acolo, în prima oră.
Apoi am mai stat o sută de minute sperând să se întoarcă.
Trailer
