Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
(2 / 5)
Inferno este a treia parte din epopeea profesorului de simbolistică Robert Langdon, după The Da Vinci code (primul film dar a doua carte) și Angels and demons (al doilea film dar prima carte), filme adaptate după cărțile purtând același nume scrise de Dan Brown. Inferno este a patra carte, fiind sărită The lost symbol, probabil pentru a menține confuzia creată de modul de adaptare al acestor cărți care nu a fost făcută în ordine cronologică.
Inferno are o poveste tare contorsionată, cu Robert Langdon trezindu-se în spital, împușcat în cap, plin de răni și cu pierderi de memorie. Nu durează mult și îl vedem fugind de ucigași aruncați pe urmele lui, ajutat de o femeie frumoasă, trebuind să dezlege niște puzzle-uri îmbârligate și să descifreze mesaje criptice ascunse prin opere celebre. Hm, sună cunoscut?
Da, pentru că nu diferă cu absolut nimic față de anterioarele filme din această serie, doar actrița ajutătoare este schimbată, că povestea este aceeași.
Un miliardar excentric (mă rog, e un pleonasm, ce miliardar nu este și excentric), Zobryst, aduce în discuție o problemă chiar reală cu care se confruntă umanitatea, suprapopularea, în curând vom fi atât de mulți încât nu vom avea resurse necesare și omenirea se află în pragul extincției.
Bun, și ce e de făcut? Păi Zobryst are o idee radicală, un virus care să șteargă de pe fața pământului jumătate din populație. Dar nu apucă să își ducă la bun sfârșit planul pentru că este nevoit să se sinucidă, dar nu înainte de a pune la cale un ditamai puzzle a cărui rezolvare are ca finalitate găsirea virusului.
De ce acest puzzle care ar duce la găsirea virusului și prevenirea eliberării sale, stricându-i astfel planurile de salvare a umanității, practic, autosabotându-se? Să mă fuți dacă știu.
Evident că singurul capabil să dezlege acest mister este Robert, numai că el este cam lovit la creieraș și nu prea mai știe în cine să aibă încredere, bașca, are și niscai viziuni tare morbide care-l fac să nu mai discearnă între ficțiune și realitate.
Și se pune de-o cursă de urmărire, în mare parte prin Italia, în care Robert ajutat de Sienna trebuie să rezolve acest puzzle pas cu pas, vizitând fel și fel de muzee care sunt lipsite de gărzi și alarme și în care capodopere inestimabile ale Renașterii pot fi furate fără nici o problemă, la o simplă deschidere a ușilor.
Inferno (dacă nu v-ați prins, se referă la opera lui Dante) este o harababură totală, secvențe de alergătură plictisitoare combinate cu niște flashback-uri prin care Robert își recapătă memoria și niște viziuni teribile dar care mai rău te bagă în ceață.
Ce să mai zic de îndelungile momente pierdute cu explicații nesfârșite din partea personajelor ca noi, spectatorii, să înțelegem ce dracului se întâmplă în fața ochilor. Nu știe regizorul ce se întâmplă în film, darămite noi.
Practic filmul a constat într-o singură scenă repetată de câteva ori, fugi din punctul A în punctul B cu niște răufăcători pe urmele tale, rezolvă un puzzle sau decriptează un mesaj în punctul B și apoi repetă, forma se modifică pe ici, pe dincolo, dar fondul rămâne același.
Cum acțiunea a lipsit cu desăvârșire, Ron Howard, regizorul, a zis că ar fi mișto să ne păcălească, apelând la infamul procedeu shaky-cam, crezând că dacă scutură camera de o găsesc toți dracii, alergăturile personajelor ni se par mai incitante și pline de adrenalină.
A crezut prost de tot, nene Howard, nu ai făcut decât să ne dai dureri de cap pe lângă multiplele căscături de plictiseală.
Nu lipsesc nici surprizele care ar fi trebuit să mă dea pe spate, dar nu vin natural, ci sunt generate de memoria instabilă a lui Robert care îi revine în frânturi și atunci aflăm în cine trebuie să aibă încredere și cine îl înjunghie pe la spate, nu îți lasă indicii să ghicești singur, ci ți le trântește forțat.
Dacă filmul nu a avut nimic impresionant pe partea de logică, de poveste, de acțiune, de suspans, măcar peisajele au fost superbe, măcar la alea am putut căsca gura cât să nu mă ia somnul.
M-a enervat la culme și finalul, modificat la greu față de carte, era musai să fie ceva cu finalizare fericită, încă nu au coaie să realizeze un film care să se termine diferit față de clișeele cu care suntem obișnuiți.
Poate sunt atât de dur pentru că am citit cartea acum ceva timp și deja știam pas cu pas ce urma să se întâmple, ca întotdeauna, cartea este mai bună ca filmul, dar chiar și fără să fi citit cartea, tot mi s-ar fi părut un film slab.
Mesajul filmului e unul de luat în seamă, dacă în 40 de ani populația s-a dublat de la 4 miliarde la aproape 8 miliarde când i-a luat mii de ani să ajungă la un miliard, oare ce ne rezervă viitorul când pe noi ne doare fix în cur de mama natură, cea care ne suportă aroganța și falsa impresie de superioritate? Ne apropiem cu repeziciune de minutul de dinaintea miezului nopții (vă lămuriți în film despre ce vorbesc) și omenirea nu ia nici o măsură în vederea asigurării viitorului și supraviețuirii ei.
Noroc cu peisajele superbe, muzeele pline de cultură neprețuită și acest mesaj sumbru care m-au determinat să îi dau o notă de 4 că altfel era și mai mică nota. Dacă ar fi avut tăria să utilizeze finalul original, Inferno ar fi primit o notă și mai mare, dar pentru lașitate cred că e suficient un 4.
Trailer
