Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Când n-am de treabă, mă mai duc la un film care nu îmi este adresat. Cel puțin așa am crezut despre It ends with us când am văzut sala plină de adolescente.
🎬 It ends with us – Premisă 📖
Lily (Blake Lively – A simple favor) trăiește în Boston și, neavând de ales, își deschide o florărie să fie în concordanță cu numele ei complet, Lily Blossom Bloom.
După parastasul tatălui ei, căruia nu prea îi duce dorul, domnița singură dă peste bărbatul ideal, Ryle (Justin Baldoni), visul oricărei femei.
Apropo, de ce te-ai duce la parastasul lu` tac-tu dacă îl urăști din toți bojocii și nu ești în stare să spui un lucru bun despre el?
Închid paranteza și revin la gagiul focos, este frumos foc, clădit bine, cu pătrățele numai bune de jucat X și 0, bașca și neurochirurg și plin de bani.
Parcă este scoborât dintr-un basm fantastic, nu?
Chiar dacă trailerul dezvăluie mai multe amănunte care sunt deja cunoscute, pentru că filmul este bazat pe o carte fenomen, mă opresc aici cu premisa.
Mai menționez că trecutul lui Lily, sub forma lui Atlas (Brandon Sklenar – Midway), se gândește să revină în viața ei fix când nu trebuia.
Hm, sau exact când era cazul?
💭 It ends with is – Comentariu 🍿
Ca o mică observație, o singură persoană va scrie acest capitol, nu două. Și nu, nu sunt bipolar, dar o să și laud filmul, dar o să și-l îngrop pentru că este, simultan, și excelent, și o mizerie.
Primele 2 acte sunt îngrozitoare prin lentoarea lor în care nu se întâmplă ceva captivant, totul este o poveste romantică fantasmagorică fără strop de realitate în ea.
Aveam impresia că sunt în visul unei adolescente ajunsă la pubertate care își imaginează cum îi va arăta viața peste câțiva ani, cu Feți Frumoși impecabili, cu unicorni și inorogi colorați și cu dulcegării romantice de-ți cauzează diabet sufletesc.
Personajele n-au niciun dram de verosimil în ele, sunt scrise extrem de prost și de extrem de pueril, din nou, ca într-un basm copilăresc.
Deși sunt ditamai adulții, se comportă mai rău ca niște puradei de grădiniță, cu giugiuleli siropoase, alinturi ridicole și prostii amoroase.
Îmi venea să urlu la ecran: Bă, aveți peste 30 de ani, comportați-vă ca maturii, nu ca niște țânci de 12-13 ani care au aflat că ustensilele de urinat sunt folositoare și pentru altceva.
Iar secvențele se scurg incredibil de lent și multe sunt de pomană, chiar era nevoie să-mi arate cap-coadă cum dă Lily cu mătura și cum renovează florăria?
Era musai să-mi prezinte cu lux de amănunte trecutul ei? Pentru mine au fost suficiente două replici de pe la început și în câteva secunde deja îmi construisem în minte povestea ei din adolescență.
Dar nu, filmul nu a avut încredere în spectatori, nu i-a tratat ca pe niște oameni cu minte proprie, a trebuit să repete în imagini ceea ce deja ne spusese în cuvinte, de parcă noi nu eram în stare să facem singuri conexiunile.
Și ce mama naibii a fost cu toate coincidențele alea? Eu trăiesc într-un cartier cu câteva sute de oameni și tot nu mă întâlnesc cu anumite persoane, întâmplător, așa cum o face Lily în Boston, oraș cu vreo 650.000 de locuitori.
Sunt niște momente fenomenal de conveniente, ai mai multe șanse să câștigi de două ori la loto consecutiv decât să se lege lanțul succesiv de evenimente din film.
Totul este nemaipomenit de convenabil, se întâmplă anumite lucruri și apar anumite personaje exact atunci când scenariul avea nevoie de ele pentru a împinge povestea în direcția dorită.
Iar asta, pentru mine, a spulberat orice urmă de credibilitate pentru că aveam impresia că nu asist la un film, ci la un seminar despre un anume subiect.
De aici încolo schimb foaia, tema abordată este violența în familie, una devastatoare ce reprezintă un flagel care afectează umanitatea într-un hal fără de hal și pe care se pare că nu suntem în stare să-l eradicăm.
Abia actul al treilea devine interesant și ajunge la miezul narativ principal, cel care contează, abia de aici încolo filmul începe să tureze motoarele și se transformă într-unul care mi-a atras atenția și m-a ținut lipit de ecran.
Chiar dacă prea târziu își dezvăluie adevărata față, trebuie să-l apreciez, dar doar din acest punct de vedere, pentru subtilitățile inserate cu inspirație și migală în poveste.
A reușit să-mi dea cu bâta-n cap de câteva ori pentru că eram sigur că am descifrat ceea ce se petrecuse cu adevărat în anumite puncte cheie și pufăiam nedumerit: Pentru doar atât? Hai, măi, că nu i-a făcut nimic.
Asta a fost o dovadă, care m-a lovit ca un pumn în plex, de cât de diferite în gândire sunt cele două sexe, feminin și masculin, și ce percepții contrare au pentru aceleași acțiuni și asta, de ce să nu recunosc, m-a pus pe gânduri.
Prezintă două perspective diferite asupra acelorași fapte la care am asistat și ne arată cât de mult ne putem înșela atunci când analizăm așa cum considerăm noi că este corect și nu așa cum este realitatea.
În sală, când urmăream filmul, eram un pic supărat că nu insista prea mult asupra violenței domestice, asupra abuzului conjugal, parcă doar plana deasupra lui, nu era cu adevărat incisiv, așa cum a fost Enough.
Apoi, la rece, mi-am dat seama de ce a fost aleasă această abordare.
Pe de o parte, a prezentat diferența dintre generații, cum gândeau mamele și bunicile care au trecut prin așa ceva și cum gândesc femeile din generația actuală.
Pe de altă parte, este o lecție clară despre ceea ce trebuie să facă o persoană (fie femeie, fie bărbat) care se află într-o asemenea situație, nu trebuie așteptat ca brutalitatea să escaladeze până într-un punct care se transformă în tragedie.
Trebuie acționat din timp, trebuie tăiat rapid cordonul ombilical al abuzului și trebuie luate decizii tranșante când încă mai poți deschide ochii.
Închei, că n-am ce face, cu actoria care este cel mult mediocră, Blake Lively ce prestează așa cum trebuie, că bărbații sunt Lemn Tănase.
Cel care-l joacă pe Ryle s-a băgat în rol că-i și regizor și producător, iar celălalt a fost ales că-i frumușel, că talent nu prea are.
🏆 It ends with us – Verdict 👍 sau 👎
Păcat de primele 80-90 de minute care au fost un rateu complet, atât prin poveste, cât și prin absurditatea potrivirilor în firul narativ, și care au reușit să mă enerveze de era să-mi sară bulbii oculari din cap.
Și asta a dăunat destul de mult experienței mele, că am avut impresia că a durat 3 zile și 48 de ore până să se ajungă la actul care a contat.
Prea multă maculatură vizuală și prea mult gunoi verbal infantil au stricat mesajul final.
Apropo, nu mă pricep la flori, dar 51 de dolari un buchețel de trei bălării leșinate?
Concluzia este că filmul are intenții foarte bune, abordând o temă care trebuie tratată incredibil de serios, dar alege să facă un ocol monumental de inutil până să ajungă la destinație.
De aceea și trailerul are foarte multe scene din actul trei, ceea ce înseamnă că oferă și câteva spoilere.
Cei care s-au ocupat de campania de promovare au știut că nu prea au ce să arate din prima oră pentru a capta atenția.
Păcat de mesaj, că s-a pierdut într-un ocean de clișee romantice prost vârâte în film, de aceea am să-i dau în dar doar 5 inimioare, ceea ce mă surprinde, că eram convins că nu va trece de 3.
Dacă avea și ceva emoție, aș fi fost și mai darnic, în ciuda ultimelor 30 de minute care aveau potențial la acest capitol, nu a reușit să mă sensibilizeze până la lacrimi, deși era clar că putea să o facă dacă scenariul era scris de cineva care se și pricepea la asta.
(2,5 / 5)
