NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
N-ai văzut cu adevărat un film masala dacă nu l-ai experimentat alături de o audiență predominant indiană.
Iar Jana Nayagan a fost filmul care mi-a despicat piersicuța cinefilă în această privință.
📖 Premisă
Thalapathy Vijay îl interpretează pe un fost polițist care s-a retras din viața publică și încearcă să ducă o existență liniștită alături de fiica sa adoptivă.
Trecutul îl ajunge însă din urmă atunci când o serie de abuzuri, asasinate și jocuri politice scot la iveală o conspirație mult mai amplă decât părea inițial.
În centrul ei se află John Himmler, un terorist influent care are o legătură directă cu trecutul protagonistului.
Obligat să iasă din umbră, ca melcul după ploaie, fostul polițist pornește într-o luptă împotriva unei rețele care îmbină puterea politică, manipularea și violența.
Pe măsură ce confruntarea avansează, conflictul devine atât personal, cât și public, iar eroul trebuie să își protejeze familia și să oprească un plan care amenință mult mai mult decât propria lui viață.
💭 Comentariu
Hai să începem cu partea cât de cât bună, că doar nu sunt rău doar de dragul de a fi rău.
💥 Acțiune decentă, spectacol puțin
Scenele de acțiune sunt coregrafiate acceptabil și vin cu exagerările firești ale unui blockbuster indian: oamenii practic zboară în scheme de balet brutal, gravitația își ia concediu, iar protagonistul poate pune la pământ un batalion întreg fără să-i cadă o scamă de pe cămașă.
Problema este că acțiunea rareori devine memorabilă. Muzica urlă, montajul este rapid, Vijay privește amenințător în slow-motion, iar filmul consideră că toate acestea înseamnă automat spectacol. Jana Nayagan confundă prea des spectacolul cu gălăgia.
Coloana sonoră dă și ea o mână de ajutor. Uneori, muzica muncește mai mult decât scenariul, regia și jumătate din distribuție la un loc.
👑 Vijay joacă un monument
Thalapathy are prezență și carismă. Asta este incontestabil. Din păcate, scenariul nu îi oferă un personaj adevărat, ci un monument.
Nu vedem un om cu frici, contradicții și slăbiciuni, ci imaginea liderului perfect: drept, puternic, inteligent, iubit de popor și capabil să rezolve orice.
Filmul este atât de preocupat să îi construiască aura, încât uită să îi mai construiască personalitatea.
Ca spectacol de adio pentru admiratorii lui Vijay, abordarea poate funcționa. Ca film, începe să semene cu o festivitate de premiere la care premiantul își înmânează singur trofeul.
De aici vine și aerul de clip electoral de trei ore. Vijay nu mai vorbește ca personajul din poveste, ci ca liderul aflat deja în fața mulțimii.
Aproape că îți vine să-l votezi cu ambele mâini, chiar dacă nu locuiești în India și n-ai drept de vot acolo.
🦹 Un antagonist făcut cu markerul gros
Bobby Deol (War 2) îl interpretează pe John Himmler. Da, acesta este numele personajului. Nu l-am inventat eu.
Dacă îi dai antagonistului un nume care trimite direct la unul dintre cei mai cunoscuți criminali naziști, subtilitatea a murit înainte să înceapă filmările.
John Himmler este rău pe sistemul: „Tu ai faianță pe perete, dar dacă vin la tine, n-o să mai ai pereți pentru faianță”. Adică este rău fiindcă scenariul are nevoie de cineva amenințător și ușor de detestat.
Nu, băieți. Un antagonist se construiește, nu se anunță prin portavoce. Ce-i drept, Bobby Deol are prezența necesară, dar personajul rămâne o caricatură fără profunzime.
🧩 Flashback după flashback
Cea mai mare bubă a filmului este scenariul, care ține neapărat să explice obsesiv niște fire narative evidente. Și cum o face? Printr-un festival de flashback-uri.
După pauza de un sfert de oră de la mijlocul filmului intrăm într-o retrospectivă atât de lungă, menită să explice conflictul dintre protagoniști, încât aproape uiți ce se întâmpla în prezent.
Când revenim la povestea principală, filmul mai introduce un flashback pentru a explica un plan pe care orice spectator cu doi neuroni activi îl înțelesese deja.
Este ca atunci când cineva îți explică o glumă după ce ai râs la ea. Nu doar că este inutil, dar strică și ce funcționase.
Scenariul nu pare să aibă încredere în spectator. Personajele nu pot pur și simplu să acționeze. Trebuie să țină discursuri despre ce fac, de ce fac și ce lecție ar trebui să învățăm.
În loc ca mesajul să se nască din poveste, povestea este oprită pentru ca mesajul să urce pe scenă și să vorbească la microfon.
🤖 Finalul în care filmul pleacă de acasă
Spre final, Jana Nayagan intră într-o zonă science-fiction de parcă alt film s-ar fi strecurat în sala de montaj și nimeni n-a mai avut curajul să-l dea afară.
Dintr-odată, conspirația politică nu mai este suficientă. Avem nevoie de tehnologie futuristă, amenințări globale și momente desprinse dintr-un Terminator ieftin.
Efectele speciale sunt atât de îndoielnice, încât mi-a fost milă de ele. Dacă au fost realizate cu inteligență artificială, atunci nici măcar inteligența artificială nu și-a dat silința. Respectivele scene sunt demne de Dracula lui Jude.
Sunt atât de artificiale și prost integrate, încât devin involuntar amuzante. Nu te mai întrebi dacă personajele vor supraviețui, ci dacă textura a fost randată înainte să expire abonamentul la program.
Probabil că banii s-au dus pe staruri și scene dansante, iar pentru efectele vizuale au rămas resturile de la bugetul de pui tikka masala.
⏳ Trei ore care se simt
Filmul are trei ore. Durata nu ar fi o problemă dacă povestea ar justifica-o.
Însă scenele sunt lungite, discursurile se repetă, iar multe secvențe există doar pentru a-i oferi lui Vijay încă o intrare triumfală.
Undeva în filmul acesta există probabil un blockbuster de două ore și un sfert, mai concentrat și mai distractiv.
Nici personajele secundare nu ajută. Pooja Hegde interpretează o jurnalistă pe care scenariul o folosește când are nevoie de informații, apoi o uită într-un colț.
Mamitha Baiju, în rolul fiicei adoptive, aduce niscai sinceritate și vulnerabilitate, dar relația cu protagonistul este superficial construită.
Ni se spune că legătura lor este puternică, însă ni se arată prea puțin de ce. Este ca atunci când pui pe perete fotografia unei familii fericite: arată frumos, dar nu înseamnă automat că simți ceva.
🚨 Filmul controversat înainte să ajungă în cinematografe
Jana Nayagan a avut parte de mai multă dramă în afara ecranului decât au unele personaje în interiorul lui. Lansarea, programată inițial pentru 9 ianuarie 2026, a fost amânată luni întregi din cauza procesului complicat de certificare și a disputelor ajunse inclusiv în instanță.
Filmul a primit în cele din urmă rating pentru adulți, după mai multe modificări cerute de autorități, printre care eliminarea sau estomparea unor referiri politice, inclusiv la partidul lui Vijay, și modificarea anumitor imagini cu drapelul indian.
Se simte din plin cenzura în film, deși nu există nicio logică. Uneori, când o lamă este împlântată într-un om, imaginea este blurată, ca să nu vedem scena violentă.
Alteori, personajele sunt decapitate și totul este prezentat cu lux de amănunte. Cine să mai priceapă sensibilitățile indiene?
Ca tacâmul să fie complet, o versiune neterminată a filmului a ajuns ilegal online înainte de lansarea oficială. Producătorii au insistat însă că varianta proiectată în cinematografe conține modificări, scene și cântece care nu existau în copia scursă.
Au existat și discuții că filmul ar fi un remake după Bhagavanth Kesari. H. Vinoth a recunoscut că a păstrat aproximativ jumătate din povestea originală, restul fiind adaptat pentru Vijay și pentru ambițiile politice ale proiectului.
Cu alte cuvinte, filmul a fost amânat, cenzurat, piratat și acuzat că este remake înainte ca publicul să apuce să judece dacă este și bun.
🎭 Experiența în sală
Am ajuns să fiu fratele universal într-o după amiază. Am coordonat acest eveniment: am întâmpinat spectatorii, am, scanat bilete și i-am îndrumat pe oameni în sală ca pe puișori în cuib. În tot acest timp, indienii mă salutau cu „brother” de parcă eram rude apropiate.
De fiecare dată când apărea marele Thalapathy pe ecran, sala răsuna ca la meciul Steaua vs Dinamo.
Iar când eroul se lua la bătaie cu un județ întreg, fraților, venea apocalipsa! Lumea fluiera, aplauda și urla de parcă ar fi marcat România gol în minutul 90 cu Anglia. Mai țineți minte sentimentul ăla?
Nu m-am putut supăra. Ba chiar am prins ritmul: după 30 de minute, știam EXACT când să mă pregătesc de gălăgie.
Aici am înțeles de ce intră acele numere muzicale în filmele masala. Pentru că oamenii sunt mai încântați de ele decât dacă ar câștiga la loto.
🏆 Verdict
Jana Nayagan voia să fie un eveniment istoric: blockbuster de acțiune, manifest politic și celebrare a carierei lui Thalapathy Vijay.
Ca eveniment pentru fani, probabil că își atinge parțial scopul. Vijay își primește porția de intrări triumfale, muzică epică, discursuri patriotice și momente de glorie pe care admiratorii le așteaptă. Filmul îl tratează ca pe o legendă și nu lasă nicio ocazie să treacă fără să-i mai ridice puțin statuia.
Dar scenariul este alandala, flashback-urile distrug ritmul, antagonistul este o caricatură, personajele secundare abia există, iar mesajul politic este repetat până când își pierde forța.
Acțiunea este decentă, muzica face minuni cu materialul primit, iar Vijay are carismă. Dar toate acestea nu pot ascunde lipsa de coerență, durata exagerată și finalul ridicol.
Este un film care merită vizionat dacă ești fan înrăit al lui Vijay și vrei să participi la această mare ceremonie de rămas-bun.
Pentru restul lumii, este un blockbuster mediocru, prea lung, prea gălăgios și mult prea îndrăgostit de propria importanță.
Dacă vrei să vezi un film bun cu Vijay, mai bine te uiți la Leo.
Dacă vrei să vezi un film politic bun, mai bine te uiți la știri. Măcar alea sunt mai scurte.
Trailer
[maxbutton id=”3″ url=” https://www.imdb.com/title/tt33379543/reference/”]
