King Richard

Când am auzit prima oară titlul filmului, King Richard, am crezut că-i vreo producție shakespeariană. Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că filmul marca Warner Bros este, de fapt, o bucățică din biografia lui Richard Williams.

Cine-i ăsta, vă întrebați?

Este suficient să pomenesc doar două prenume: Serena și Venus, și deja v-ați dat seama că este vorba despre tatăl lor, artizanul succesului celor două în lumea tenisului.

Confruntat cu greutăți la tot pasul și o familie numeroasă, Richard s-a prins că tenisul, un sport al albilor, poate fi salvarea sa din mocirla mediocrității. Așa că pune la cale un plan pe termen lung pentru a ajunge sub lumina reflectoarelor și a fi îngropat în grămezi de bănet. Iar planul lui se învârte în jurul a două dintre fetele sale, Venus și Serena, pe care vrea cu orice preț să le vadă mari campioane la tenis. Cele mai mari campioane. Din istorie. Nici nu țintește prea sus regele Richard.

Așa că filmul ne prezintă istoria incipientă a evoluției celor două, de la antrenamentele dure pe te miri ce terenuri șubrezite, sub privirile lascive ale invectivelor aviare cărora li se scurg penele după domnițele mai crescute ale familiei Williams, până la primele meciuri oficiale care au pus pe buzele tuturor numele celor două: Serena și Venus.

Eu nu mi-s deloc fan al celor două jucătoare de tenis, pe vremea lor de glorie eram cu Martina Hingis în dinți, eleganță nativă, nu forță brută cultivată, așa că nu prea mi-am racordat bine racheta să servesc cu multă dorință filmul

Dar din lipsă de alte activități relaxante, mi-am ambalat serviciul și am dat drumul peliculei așteptând un film din ăla, cu multă inspirație vitală și însuflețire lacrimogenă.

Însă ce am primit în schimb? O acțiune care are loc într-un univers paralel pentru că acel Richard din film (Will Smith – Bad boys for life, Independence day) nu prea are nimic de-a face cu Richard din realitate. Asta este problema biografiilor când subiectul principal nu-i încă mort și are putere de decizie asupra a ceea ce vedem pe ecran.

Filmul ne ia de proști, de parcă am fi trăit în peșteri fără curent și fără Internet și nu avem acces la informație. De ce scriu asta? Pentru că King Richard ne prezintă o versiune mult cosmetizată a adevăratului Richard. În realitate este un jeg uman din toate punctele de vedere, pare-mi-se că are vreo 15 copii din nu știu câte mame (i-a plăcut mult partea cu love din tenis), a fost un tiran cu fetele lui, ba chiar s-a dedat la lucruri reprobabile pentru a-și atinge scopul.

În film este prezentat ca un tată hotărât, dârz, neclintit, care are o idee fixă de la care nu se abate deloc, crezând că doar el știe ce este mai bine pentru fetele lui cu care este autoritar, dar nu din cale afară încât să-i fie deranjată aura de sfânt pe care filmul i-o creionează.

Hai sictir, ăștia ar fi în stare să-i sanctifice pe Hitler și Mao Zedong, doar să mai stoarcă bani cu niște filme.

Trecând însă peste acest aspect, al falsei portretizări sau al omisiunii voite a unor amănunte terifiante din viața lui Richard, n-am înțeles ce vrea filmul de la mine. Să aplaud ce? Creșterea unor campioane la tenis ca pe niște vaci de prăsilă într-o fermă industrializată?

Tocmai de asta nu mi-au plăcut cele două pe terenul de tenis, n-aveau deloc eleganța plăcută ochiului, doar putere-n lovitură, putere venită din robotizare și nu din pasiune. Nu erau căprioare, precum celelalte jucătoare de tenis din top, ci niște bovine automate care vedeau doar roșu în fața ochilor.

Și filmul întărește această idee, ele nu s-au apucat de tenis pentru că le-a plăcut și erau atrase de el, ci pentru că în acest scop le-a conceput tac-su care le făcuse planul încă înainte de a servi niște zgură vitală în careul primitor al soției lui.

Știm cu toții cum se termină povestea, cu cele două făcând ravagii pe terenul de tenis și umplându-și conturile cu zeci de milioane de dolari și vitrina cu trofee fără număr, Richard ducându-și planul la bun sfârșit, dar cu ce preț?

Mie mi se pare că filmul are un mesaj abject, că banii aduc fericirea, nu mai contează ce vrea familia, dacă ți s-a pus pata pe un lucru, apoi calci și pe cadavre pentru a-l obține, chiar dacă acele cadavre sunt soția sau copiii.

Dă o raită și prin opresiunea negrilor, că nu se poate fără în zilele noastre, așa, din neant, fără nicio legătură cu povestea de bază, ține neapărat să ne vâre pe gât cum și-o fură negrii de la polițiști, deși King Richard este despre cu totul altceva. Pur și simplu, este o chestie venită din senin care nu duce nicăieri, doar să bată obrazul albilor nenorociți.

Pentru un film care se vrea inspirațional, cu mine n-a avut niciun moment înălțător care să-mi anime spiritul, care să mă aducă în pragul lacrimilor, care să mă facă să cred că dacă pui suflet și pasiune poți realiza aproape orice.

Nici măcar Will Smith (care-i și producător) nu salvează filmul de la superficialitatea evidentă pe care o transmite, personajul ales pentru a fi oarecum glorificat este unul care nu merită asemenea acolade.

Singurele aspecte pozitive din King Richard care mă fac să nu-l bat la 0 sunt interpretarea lui Jon Bernthal (Ford v Ferrari) ca antrenor al fetelor și muzica excelentă, cu piese meseriașe.

Astea sunt singurele motive care m-au fâstâcit și m-au făcut să servesc 3 duble greșeli, filmul fiind de-o falsitate rar întâlnită, ăla nu este adevăratul Richard Williams, ci o versiune mult înfrumusețată să nu pice greu la stomac americanilor că Doamne ferește să fie un negru portretizat într-o lumină proastă în zilele noastre.

Povestea are potențial, dar realizarea este infectă, plină de minciuni.

1.5 out of 5 stars (1,5 / 5)

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

A complete unknown

A complete unknown

Un alt an, o nouă biografie a unui artist al cărui prenume este Bob. În …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *