Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
(3 / 5)
La La Land sau mai degrabă Blah Blah Land, este un muzical romantic, da, ați citit bine, nu, nu m-am tâmpit.
El, Sebastian, un pianist talentat dar care încă nu a găsit succesul, ea, Mia, o chelneriță, mă rog, barista (barman de cafele, în traducere aproximativă) cu aspirații de actriță, evident, o ratată, nu reușește cu nici un chip să obțină măcar un rahat de rol.
După câteva întâlniri întâmplătoare, cei doi își dau seama că poate ceva e la mijloc, mâna destinului sau alinierea perfectă a stelelor, astfel încât, deși ea are gagiu, se decid să o ardă împreună pe te miri unde, ba pe la cinema, ba pe la niscai petreceri, ba pe la un observator.
Filmul cam în asta constă, în prezentarea evoluției poveștii de dragoste dintre cei doi, concomitent cu eforturile lor susținute de a-și realiza visul, el să redea gloria unui club de jazz transformat în ceva bodegă de două parale, ea să se vadă jucând într-o piesă scrisă cu mânuța ei.
La La Land este prezentat pe capitole, fiecare având desemnat un anotimp, și corespunzător sentimentelor generate de fiecare în parte observăm și stadiul în care se află relația dintre ei, ca exemplu, vara toate sunt bune și frumoase, nu tu griji, nu tu probleme, nu tu nimic, toamna se strâng niscai nori deasupra acoperișului, ați prins ideea.
Probabil sunt un cretin dezumanizat lipsit de orice fărâmă de emoție pentru că mi s-a rupt fix în clarinet de film și de povestea ăstora. Nu înțeleg nici să mă pui să-l ascult pe repeat pe Salam care-i șmecheria cu acest film de toată lumea a căzut în șpagat între camioane la vederea lui.
Nu am văzut absolut nimic nou din punct de vedere al poveștii, un el și o ea care se îndrăgostesc, au suișuri și coborâșuri în relație și nimic mai mult.
Nu mi-a dat palpitații la pipotă, nu m-a făcut să hlizesc fasolea, nu mi-a stors canalul lacrimal, nu nimic. A fost ca și cum m-aș fi uitat la un perete alb, nu mi-a generat nici un fel de sentiment.
Nici nu m-a plictisit (prea mult), totul a fost de un fad de excepție.
Ah, se cântă, chiar mult și destul de prost. După cum a început am zis că ăla-i, să vezi ce de material de bășcălie îmi va pune la dispoziție, dar mai încolo s-a mai potolit un pic. Înțeleg ideea de muzical, că mai văzui din astea, nu sunt chiar un muci-în-gură începător, dar mă așteptam și eu ca bucățile muzicale să vină natural, să ceri tu momentul de cântăciune, nu să o ardă actorii mai ceva ca la Bollywood (filme indiene) când se apucă de cântat aiurea-n tramvai, fix când e mai nasol pentru poveste.
Ce e drept, au fost împărțite momentele astea, unele veneau natural, când acțiunea cerea muzică, dar altele picau ca popa cu botezul în timp ce-ți manevrai din greu nevasta/amanta/logodnica/vecina.
Melodiile nu sunt deloc memorabile, în afară de City of Stars pe care mi l-a cântat la exasperare de mi-a fugit și părul din nas, nu am reținut nici o altă piesă. Au fost alte filme cu accente muzicale care au avut piese magnifice pe care le am în playlist.
Cred că singurul motiv pentru care La La Land a fost băgat în seamă a fost că pare a fi o gură de aer proaspăt, un muzical așa cum se făceau în anii `50. De fapt, chiar ai impresia că acea decadă a fost criogenizată și adusă la viață acum. Melodiile, dansul, chiar decorurile par a fi desprinse din acea perioadă deși acțiunea se desfășoară în contemporanitate.
Unele cadre au o compoziție superbă, nu sunt un nemernic total, zic și de bine, cu tehnici de filmare fie inovative, fie de mult uitate, cu secvențe lungi și neîntrerupte (sau cel puțin așa păreau) care au scos untul din actorii principali, el, Ryan (nu Deadpool) Gosling, ea, Emma (ochi de broască dar tot sexy) Stone. Păcat că, deși actori buni, sunt cântăreți vai mama lor, nu le au pe meserie. În schimb, rup ringul de dans.
Îl poți interpreta fie ca o satiră amară având ca subiect showbiz-ul, fie îl poți privi ca pe o fantezie muzicală (că sunt câteva secvențe elucubrante care te fac să te întrebi dacă nu cumva totul se desfășoară în mintea unui schizofrenic).
La La Land poate fi văzut ca un manifest împotriva kitschului (jazz-ul moare și este înlocuit de zgomotul oribil care se numește muzică în zilele noastre), ca un îndemn de a depune toate eforturile pentru îndeplinirea țelurilor chiar dacă pare că nu ai nici cea mai mică șansă, ca un sfat util de a ți se rupe de părerea altora.
Dacă mă gândesc mai bine, parcă nu mai e atât de fad pe cât mi s-a părut la început, mi-a plăcut și finalul (care nu este unul tipic hollywoodian) care evidențiază cât de mult ți se poate schimba viața ca urmare a unei decizii aparent banale, dar care te trimite pe un cu totul alt drum, fie mai bun, fie mai rău, asta rămâne la latitudinea fiecăruia să decidă.
O să îmi iau multă ură dar tot nu pricep acoladele de excepție pe care le primește acest film, mi se pare că e la modă să te dai mare cunoscător și să te prefaci că îți plac asemenea filme doar din snobism, să pari mai elevat decât ești în realitate, până și eu m-am simțit mai burghez după ce am ieșit de la film dar sentimentul a durat zece secunde până când sclifoseala dublată de niște aere de nobilime au dispărut în văzduh.
Din partea mea un 6, ca idee, Sing Street mi s-a părut mult mai bun, chiar dacă povestea nu a fost cine știe, cam ca La La Land, dar piesele beton. Mai bine urmăriți un musical gen Singin` in the rain, măcar pe vremea aia erau relevante, există un motiv de ce nu se mai fac acum.
PS. Se vede diferența de educație a publicului, la filme din topor ghiolbanii sunt la ei acasă, aici, unde aparent trebuie să ai niscai sânge albastru să savurezi un asemenea film, lume educată nene, nu tu sclipire de telefon.
Trailer:
