Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1949
Ladri di biciclette este o dramă italiană regizată de Vittorio De Sica, acesta dând din nou lovitura după ce cu 2 ani în urmă Sciuscià a câștigat același premiu Oscar neoficial.
🎬 Ladri di biciclette – Premisă 📖
Suntem în Italia postbelică, mai exact în Roma plină de șomeri și săraci care tânjesc după un colț de pâine.
Munca nu-i decât zilieră și pe apucate, cei mai mulți neavând șanse la ceva stabil, de durată.
Pare-se că lui Antonio (Lamberto Maggiorani) norocul îi surâde deoarece primește o slujbă care i-ar asigura traiul pentru câteva zile.
Însă misiunea necesită și o bicicletă pe care o scoate de la amanet cu mari eforturi financiare.
Dar șansa nu zăbovește prea mult deasupra lui deoarece o clipă de neatenție îi este fatală, un coate-goale îi șutește bicicleta chiar de sub nas și se face nevăzut.
Așa că, alături de fiul său, Bruno (Enzo Staiola), ia la pas târgurile de biciclete sperând c-o va găsi pe-a lui fără de care e neputincios.
💭 Ladri di biciclette – Comentariu 🍿
Când am citit premisa, din confortul unui trai decent, am strâmbat un pic din nas.
Serios? E o panaramă de bicicletă, ce atâta tam-tam pentru o adunătură de câteva spițe, două roți și un ghidon? Că doar n-o fi sfârșitul lumii dacă rămâi fără ea.
Ei bine, filmul mi-a dat peste bot de zici că am intrat în ring cu un Mike Tyson în floarea vârstei pentru că povestea este una dintre cele mai simple și, în același timp, cele mai triste din câte am văzut.
Sună bizar, dar situația în care se regăsesc personajele este una atât de absurdă încât filmul capătă o aură suprarealistă.
A fost șocant să mă lovesc de o lume diferită, una în care foamea era la ordinea zilei și tot ce sperai era să apuci și ziua de mâine că poate, cine știe, destinul îți va zâmbi.
Nu se întâmplă ceva cu adevărat dramatic, nu în sensul fizic, deși au fost momente în care m-am înecat cu capul la suprafață din cauza unor scene tensionate picate din neant.
În film totul se rezumă la psihic, la efectele pe care le are disperarea asupra unui om, mai ales asupra unuia cinstit care tot ce vrea este să facă un ban pentru a-și întreține familia.
Bicicleta aici are un rol simbolic, cel puțin așa am interpretat, ea poate fi substituită cu orice alt mijloc necesar prestării muncii sau serviciului pentru care ai fost antamat.
De aceea are o importanță monumentală pentru Antonio care se zbate pe toate părțile să o găsească, apelând la cunoscuți să-l ajute sau abordând străini pe care îi suspectează de furt.
Pe măsură ce timpul trece și este clar că demersul său este sortit eșecului, Antonio suferă transformări ușor de sesizat prin comportamentul tot mai haotic, deznădejdea punând stăpânire pe el.
Rămas în pană de idei și nu numai, ajunge să apeleze la Mame Omida pe care le luase la mișto anterior, atât de băgat la colț se trezește când își dă seama că sacul cu soluții s-a golit și rezultatul este negativ.
Oricum, probabil în subconștient știa că n-are cum să găsească o bicicletă oarecare într-un ocean de alte biciclete, dar nu putea renunța atât de ușor în fața odraslei sale.
Și această metamorfoză vădită afectează relația cu fiul său, un puști ușor impresionabil, care se uită la părintele lui ca la un erou, care îi soarbe orice cuvânt și vede în el un model de urmat.
Deteriorarea acestei legături strânse este una care, din nu știu ce motiv, m-a afectat profund și m-am trezit la final, care este unul incredibil de puternic, cu șiroaie de lacrimi pe obraji.
Asta în condițiile în care, mă repet, nu se produce vreo catastrofă terifiantă, cum ar fi să moară cineva, să dau un spoiler, dacă se mai poate vorbi de așa ceva pentru un film apărut în 1948.
Regizorul reușește să surprindă cu mijloace frugale, dar cu mare măiestrie, o societate aproape de colaps economic, în care săracilor aproape că le este refuzat dreptul la viață.
Lupta permanentă pentru orice petic de slujbă, oricât de rușinoasă ar fi, are menirea de a picta umanitatea aflată la fundului butoiului deja scufundat în Groapa Marianelor.
La clădirea aceste atmosfere deprimante contribuie și prezența fizică a personajelor care au haine ponosite, mâini murdare, părul vâlvoi și ochi aproape morți, fără pic de rază de lumină în ei.
Deși interpreții principali nu erau actori profesioniști, ei fac o treabă excelentă pentru că, din ce am mai săpat, ei nu jucau, ei trăiau scenele deoarece nu erau deloc străini de acele situații.
🏆 Ladri di biciclette – Verdict 👍 sau 👎
Iată cum o poveste exemplar de banală spusă acum 75 de ani a avut puterea să mă miște mult mai mult decât unele contemporane cu care ar trebui să rezonez.
Drama acelui cuplu tată-fiu care caută o prăpădită de bicicletă, dar a căror viață depinde de ea, este una care pompează în permanență emoție și supapa lacrimală nu a mai rezistat.
Acel final este memorabil prin subtilitatea lui, copilul joacă magistral, are niște reacții faciale care spun totul, fără ca tu, spectator, să vezi ce vede și el, îți dai seama din privirea lui.
N-are cum să-ți rămână inima împietrită când realizezi că unii visează la palate cu 1.000 de dormitoare și garaje cu 30 de mașini de lux și alții vor doar o bicicletă și nimic mai mult.
Încă o dovadă că viața nu-i deloc dreaptă, nici atunci, nici acum, nici pe vecie, și tot ce avem mai de preț este familia pe care nu trebuie s-o dezamăgim.
Mă ia în continuare cu frisoane acel act trei în care am tremurat tot, neștiind ce va face Antonio.
Oare se va compromite moral, ajungând fix ceea ce hulește, sau își va menține statutul de erou în fața propriului copil?
Jur că nu mă așteptam ca acest Ladri di biciclette să mă răstoarne cu roțile metaforice în sus și n-am de ales, trebuie să-i ofer cadou 10 biciclete.
(5 / 5)
