Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Ladyhawke este un film din 1985 care nu-i atât de cunoscut, dar are o distribuție excelentă și este regizată de Richard Donner, omul care ni l-a dat pe Superman.
Și dacă tot am avut parte de-o eclipsă, am zis că-i un moment bun să văd acest film.
🎬 Ladyhawke – Premisă 📖
Hoțul Gaston (Matthew Broderick – No hard feelings) abia scapă cu viață dintr-o temniță mizerabilă de unde ieși doar cu ștreangul de gât sau cu capu-n găleată.
N-apucă să se bucure prea mult de libertate că este luat în primire de un misterios călăreț, Navarre (Rutger Hauer – Batman begins), care cară după el un șoim.
Acesta vrea să-l ucidă pe episcopul care a aruncat pe capul lui un blestem terifiant și are nevoie de expertiza pungașului care știe cum să se descurce prin canalele cetății.
Doar că Gaston nu prea vrea să se întoarcă acolo de unde abia a scăpat cu viață, dar povestea tristă a lui Navarre îl convinge.
Astfel, cei doi pornesc într-o aventură presărată cu destule momente de acțiune care implică confruntări cu gărzile răufăcătorului care nu stau cu mâinile în sân.
💭 Ladyhawke – Comentariu 🍿
Se simte că este un film îmbătrânit din punct de vedere tehnic deoarece nu arată grozav.
Nu mă refer neapărat la peisaje sau decoruri, că aici a fost depus ceva efort, unele dintre filmări având loc în Italia.
Luptele nu sunt cine știe ce, coregrafia lor lasă mult de dorit, părând mai degrabă o scărmăneală copilărească, fără să aibă violența specifică unor confruntări în care spadele sunt în prim-plan.
Și nici efectele speciale, de fapt nici nu prea are, deși ar fi trebuit să existe din plin, nu impresionează, fiind evident faptul că producția nu a dispus de un buget prea mare.
Plus că, la drept vorbind, nu prea aveau cum să facă dreptate unor anumite secvențe ce ar fi necesit tehnologia din zilele noastre.
Trecând peste aceste elemente perimate, pe care nu le pot folosi drept capete de acuzare, că s-au prescris, am să laud ceea ce contează în Ladyhawke.
Anume povestea care seamănă cu o baladă narativă romantică menită a stoarce lacrimi din privitor.
Nu știu dacă fac bine ce fac, că poate mai sunt unii care ar considera spoiler dacă menționez amănunte dintr-un film de acum aproape 40 de ani, dar relația dintre Navarre și Isabeau (Michelle Pfeiffer – Batman returns) îți frânge inima și-ți distruge sufletul.
Mereu aproape, dar atât de departe, tot timpul împreună, dar niciodată împreunați, să-ți poți privi sufletul pereche în ochi, dar să nu-l poți atinge cu adevărat, ce poate fi mai trist de atât?
Povestea de amor dintre cei doi este o dovadă de dragoste eternă, poate una dintre cele mai frumoase basme de acest fel ce te fac să mai crezi în iubirea pură.
Urmărind peripețiile prin care trec Navarre și Isabeau pentru a fi împreună, chiar și preț de-o secundă efemeră, n-ai cum să rămâi nepăsător.
Ba chiar te face să apreciezi viața așa cum este ea, măcar ai pe cineva apropiat numai bun de prețuit zi și noapte, deoarece trebuie să profiți la maximum, nefiind un privilegiu garantat prin constituție.
Azi îl ai, mâine poate dispare, așa că trebuie să iubim sincer, cu patimă și cu pasiune.
Apropo de pasiune, chiar dacă filmul arată mai de mâna a doua, intrând în rândul celor de categorie B, se simte că-i făcut din dragoste și nu-i o producție de (d)uzină, realizată robotic și la comandă.
Peisajele sunt o desfătare, costumele și decorurile chiar te transpun în acea perioadă medievală, sunt folosite animale reale (evident), unele dintre ele magnifice (calul Goliath este maiestuos), ce să mai, se simte grija cu care fiecare cadru a fost tras.
Ce m-a deranjat din cale afară a fost coloana sonoră care s-a potrivit ca potcoava-n vintre deoarece este una pop, specifică anilor `80 și n-are nicio treabă cu atmosfera filmului.
Știu, știu, huoo, nu-i deloc divers filmul, sunt numai albi pe acolo, dar ce faini sunt actorii din rolurile principale, chiar arată a Făt Frumos și Ileana Cosâneaza.
Rutger Hauer era în plenitudinea forțelor, în floarea vârstei, venea după excelentul Blade runner, era o mândrețe de bărbat.
Iar Michelle Pfeiffer este o zână diafană, cu ochii ei de un albastru pătrunzător și părul blond îngrijit să arate haotic.
Ce să mai, când citeam basme, așa îmi imaginam că ar arăta eroii din ele.
🏆 Ladyhawke – Verdict 👍 sau 👎?
Deasupra bătăliilor duse cu inamicii răi pentru că așa le sunt ordinele și a monologurilor găinarului în permanență supărat că trebuie să facă mereu câte ceva tronează blestemul căzut ca un trăsnet asupra celor doi îndrăgostiți.
Ajungi să fii una cu ei, să dorești să rupă magia neagră care-i ține departe, ești trup și suflet alături de ei, plângi când îi vezi că nici măcar nu se pot atinge.
Da, este demodat, nu respectă cutumele societale de acum, dar nici nu trebuie să o facă pentru că nu aparține timpurile noastre, ci altor vremuri (și mai bune, și mai rele).
M-a transpus într-o lume aparte, nu neapărat plină de fantezie, pentru că nu sunt monștri mitologici sau zgripțuroaice care depășesc viteza legală călare pe mături, dar nici realistă nu-i.
Și dacă tot am croncănit pe seama coloanei sonore neinspirate, am să menționez o piesă la care mi-a zburat instantaneu gândul când am aflat de năpasta căzută pe capul amorezaților.
Este vorba de A moment of love de La Bouche care s-ar fi potrivit de minune cu filmul, dar a apărut în 1998. Cu plăcere.
Închei aici cu sufletul făcut bucățele de melancolia născută de Ladyhawke și îi ofer în dar 8 rânduri de straie.
(4 / 5)
