NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Hai că nu mai am răbdare, așa că o zic din prima. Le crime du 3e étage este una dintre cele mai plăcute surprize ale anului 2026 în materie de filme.
📖 Premisă
Colette (Laetitia Casta) predă analiză cinematografică la Sorbona și este specializată în Hitchcock. Și nu oricum: e un fel de Cahiers du Cinéma în formă umană, dar folosește un limbaj pe care-l pricepe toată lumea.
François (Gilles Lellouche – Chien 51), soțul ei, scrie „anchetele rocambolești ale marchizului de la Rose”. Stă în pijama, doarme pe canapea și nu observă că propria căsnicie se apropie de ultimul capitol.
În apartamentul de vizavi se mută Yann (Guillaume Gallienne – The French Dispatch), un actor care îi invită la spectacolul său cu Hamlet. După o reprezentație suficient de lungă încât François să îmbătrânească vizibil în sală, Colette asistă de la fereastră la o ceartă violentă între Yann și soția lui.
Femeia dispare, iar profesoara devine convinsă că vecinul a ucis-o. François nu crede o iotă, dar intră în anchetă, întâi ca s-o mulțumească pe Colette, apoi fiindcă spionajul și pătrunderile prin efracție sunt mai stimulante decât volumul al treisprezecelea al marchizului.
💭 Comentariu
Pe scurt, este Rear Window, dar cu mai puțin James Stewart și un francez cinic în halat care descoperă că mariajul poate fi salvat încălcând împreună câteva articole din Codul penal.
🎞️ O ciorbă cinefilă care chiar are gust
Rémi Bezançon pornește de la Hitchcock, se oprește la Shakespeare și scoate câteva gadgeturi de James Bond. Aventurile imaginare ale lui François trimit la Le Magnifique al lui Philippe de Broca, iar Hamlet, la To Be or Not to Be al lui Lubitsch. Pare o ciorbă în care cineva a golit istoria cinematografului, dar ingredientele nu se ceartă între ele.
Filmul face glume pe seama propriilor mecanisme. Colette explică suspansul, MacGuffinul și avantajul spectatorului care știe mai mult decât personajele, apoi povestea pune teoria la treabă.
Uneori, Bezançon ne subliniază scena cu markerul fluorescent, dar scapă fiindcă își pune personajele să trăiască lecția și să se împiedice comic de ea.
💔 Crima e pretextul, căsnicia e misterul
Adevărata întrebare nu este dacă Yann și-a omorât soția, ci dacă François și Colette mai pot redeveni un cuplu. El nu o mai privește. Ea caută în apartamentul vecinului drama care lipsește din propria viață. Investigația le redă complicitatea, riscul și dorința. Cu cât bănuiala devine mai periculoasă, cu atât căsnicia lor pare mai vie.
Aici filmul depășește simpla parodie după Rear Window. Bezançon spune povestea a doi oameni care trebuie să se uite obsesiv la alții ca să înceapă să se vadă între ei. Terapia de cuplu ar fi fost mai ieftină, dar sigur n-ar fi inclus ochelari cu cameră ascunsă.
🎬 Laetitia Casta – blonda hitchcockiană care nu stă în vitrină
Laetitia Casta este excelentă. Aveați dubii? Colette împrumută treptat coafurile și alura eroinelor lui Hitchcock, însă nu este o copie după Grace Kelly.
Are energia și încăpățânarea unei aventuriere moderne. Nu așteaptă să fie salvată, ci inventează planurile și îl târăște pe François după ea.
Casta găsește tonul potrivit între luciditate și obsesie. Colette analizează un cadru cu rigoarea unei profesoare universitare, apoi ia o decizie complet nesăbuită. Actrița îi păstrează frenezia, dar și fragilitatea femeii aflate la ultima încercare de a-și recupera soțul.
🛋️ Gilles Lellouche – detectivul în pijama
Gilles Lellouche fură multe scene prin simplul fapt că pare ofensat de orice presupune ieșirea din casă. François este un autor de aventuri care nu mai trăiește nimic demn de povestit. Lellouche îi dă suficientă căldură încât să nu-l urâm. Sub halat și cinism se vede omul care înțelege, ceva mai târziu decât publicul, că își pierde soția.
François se trezește pe măsură ce ancheta îl scoate din apartament și îi amintește cât de bine se simțea când Colette îl admira. Replicile celor doi au ritmul unui cuplu care trăiește împreună de douăzeci de ani: știu unde să înțepe și unde încă doare.
🎭 Guillaume Gallienne – Hamlet de la etajul trei
Guillaume Gallienne se distrează copios ca Yann Kerbec, actor narcisist și posibil criminal. Vorbește rar, se mișcă precum un prădător și joacă prost pe scenă cu precizia unui actor foarte bun.
Secvențele din Hamlet sunt umflate intenționat până la ridicol. Este suspectul ideal: suficient de sinistru ca să-l crezi vinovat și suficient de teatral ca să nu mai știi când joacă.
🔪 Hitchcock, fără împăiere
Intru într-o zonă mai tehnică, fiindcă filmul merită și un subcapitol serios, nu doar glume despre pijamaua lui Gilles Lellouche.
Omagiul începe din genericul animat, conceput în spiritul titlurilor create de Saul Bass pentru filmele lui Hitchcock. Muzica lui Laurent Perez del Mar pornește de la Bernard Herrmann fără să-l copieze. Mai apar Vertigo, Psycho, voyeurismul din Rear Window, coafuri hitchcockiene și o răsturnare comică a celebrei scene de la duș.
Bezançon nu pretinde că a descoperit el fereastra cu vedere spre vecini. Arată referințele și schimbă câte ceva în ele. Când Colette vorbește despre suspans chiar înainte ca filmul să-l producă, explicația devine parte din glumă: personajele sunt prizonierele filmelor pe care le iubesc.
⚠️ Totuși, mai lăsați-ne și pe noi să descoperim ceva
Filmul are și o slăbiciune: explică uneori prea mult. Colette definește mecanisme, identifică trimiteri și ne spune de ce urmează să simțim suspans. Pentru spectatorii care îl cunosc bine pe Hitchcock, unele explicații sunt inutile, iar câteva răsturnări pot fi anticipate. În ultima parte se văd ceva mai clar rotițele scenariului.
Comedia rămâne însă vie, actorii au replici bune, iar relația dintre Colette și François contează mai mult decât soluția cazului. Poate că Bezançon subliniază de două ori, dar măcar are ceva savuros de subliniat.
🏆 Verdict
Le crime du 3e étage este o comedie polițistă care te face să râzi, îți pune cultura cinematografică la încercare și îi oferă lui Gilles Lellouche suficient timp să umble prin casă în pijama.
Te distrezi chiar dacă nu recunoști toate trimiterile. Dar, dacă le recunoști, râzi de două ori. Toată lumea câștigă, mai puțin vecinul de la etajul trei, care ar fi trebuit să-și tragă draperiile.
Se simte că filmul este făcut de cineva care îl iubește pe Hitchcock fără să-l transforme în piesă de muzeu.
În aceeași poveste încap o anchetă, o comedie conjugală și câteva minute de Hamlet pe care François ar fi preferat să nu le trăiască.
M-a făcut să râd și mi-a reamintit că marile filme pot fi omagiate și cu inteligență, și cu obrăznicie. Iar dacă spionarea vecinilor salvează o căsnicie, sper ca nimeni de pe strada mea să nu citească acest articol ca pe un sfat practic.
Trailer
