Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1950
Le mura di Malapaga este o coproducție franco-italiană care a primit recunoașterea Academiei, dar pe ușa din dos, că încă nu exista o categorie oficială pentru această statuetă.
🎬 Le mura di Malapaga – Premisă 📖
Pierre (Jean Gabin) este un urmărit francez care se ascunde de poliție pe unde poate. Noi îl găsim în cala unui vapor care ancorează în Genoa.
Ar sta el mult și bine dosit în cămăruța claustrofobică, dar o durere de măsea nu-i dă pace și trebuie s-o trateze cumva.
Așa că pornește pe străzile orașului știind italiană cum știu politicienii noștri limba engleză, adică mai deloc.
Norocul lui se numește o fetișcană, Cecchina, care o rupe pe limba lui Voltaire, și-l îndrumă unde trebuie.
Coincidența face ca după ce scapă de durere, cu măsea cu tot, să nimerească într-un un restaurant unde lucrează mama fetei, Marta (Isa Miranda).
De aici nu este greu de imaginat ce urmează să se întâmple.
💭 Le mura di Malapaga – Comentariu 🍿
Iaca am dat și de prima dudă în acest proiect, chiar dacă este abia al patrulea film, mă așteptam să apară mai repede rateul.
Pelicula de față prezintă o poveste de dragoste damnată din start între doi protagoniști diferiți nu doar ca naționalitate, ci și ca statut social.
El este fugărit de poliție pentru un pocinog petrecut în Franța, ea are probleme cu soțul ei de care este separată, dar nu încă divorțată, cel din urmă având pretenții la custodia fetei lor.
Relația care se înfiripă destul de repede între ei, pentru că nu mai au timp de preludii interminabile și dulcețuri romantice, este una obișnuită chiar dacă are loc printre ruinele unui oraș bombardat.
Nu mi s-a părut ceva special la acest film, nu din punct de vedere narativ, pentru că era evident spre ce se îndreaptă, că nu sunt la primul rodeo cinefil în patul conjugal virtual al cinematografiei.
Ar fi trebuit să nutresc compasiune pentru Pierre? Că nu-mi dau seama ce vrea scenariul de la mine.
Dacă da, atunci mi-a fost imposibil pentru că știam că-i un criminal care și-a omorât iubita.
Poate că acum se comportă blajin cu Marta și fata ei, că pare un om dulce ca zahărul întins pe pita udă, dar cine știe ce puseuri nervoase îi pot invada mintea și întuneca rațiunea?
Mai ales că pare un jemanfișist, n-are nicio treabă că buzunarele sunt goale, el dă buzna peste tot cu tupeu, ba la doctor, ba la restaurant, convingându-i din vorbe pe ceilalți să-i facă poftele chiar dacă el n-are un șfanț.
Filmul o fi mergând pe ideea că oricine merită o a doua șansă, iar Pierre nu neagă crima, dar nu pot să-l iert din senin, trebuie mai întâi să-și ispășească păcatele.
Așadar, am găsit povestea a fi seacă pe palier emoțional, nu mi-a trezit vreun sentiment de simpatie și, mai mult de atât, mă temeam pentru Marta să nu spună sau să facă vreo boacănă care să-l activeze pe Pierre.
Omul nu pare violent, dar n-aveam cum să uit că a mătrășit o tânără dintr-un motiv stupid.
Pe lângă fondul care nu m-a impresionat, am fost efectiv distrus psihic de forma pe care a îmbrăcat-o filmul.
Nu știu dacă așa a fost realizată producția sau varianta pe care am găsit-o este dereglată, dar m-a luat cu amețeli urmărind-o.
Aveam impresia că sunt pe un vapor bătut de valuri care era zgâlțâit simultan și de ruliu, și de tangaj.
Camera se tot bălăngănea la fiecare mișcare de credeam că imaginea urma să se răstoarne, iar pereți păreau de carton și tot decorul se pregătea să o ia la vale.
Aproape că m-a luat cu rău de mare, dar noroc că am mușcătura puternică și nu am deschis gura că altfel goleam stomacul.
🏆 Le mura di Malapaga – Verdict 👍 sau 👎
Se vrea a fi un fel de Casablanca european, dar cu rolurile inversate, ceva gen „De ce din toate restaurantele din Genoa ai nimerit fix într-al meu?‟
Dar nu îi iese deloc pasența pentru că povestea este fadă, neinteresantă, scurtă, previzibilă și cu un ritm haotic.
Se pierde prea mult timp urmărindu-l pe Pierre cum caută un dentist sau înfulecă niște spaghete, iar când ajungem în punctul culminant care cere actele la control, totul se termină cât ai bate din palme.
Nu-l consider vreun rateu colosal, doar că nu mi-a sensibilizat deloc sufletul, fiind plin de platitudini și golit de emoții.
Deși este serios, am fost amuzat de ce bancnote uriașe aveau italienii pe vremuri, te înveleai fără probleme cu două dintre ele.
Așa că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi cumpăr 4 porții de spaghete să-mi astâmpăr foamea că de mai mult nu am poftă.
(2 / 5)
