Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Luc Besson ne oferea în 1994 Léon, un film care azi în mod sigur nu ar mai fi făcut din cauza subiectului devenit prea sensibil.
🎬 Léon – Premisă 🕮
Nenea care își împrumută cu atâta generozitate numele este jucat de Jean Reno (La ragazza nella nebbia) și avem de-a face cu un asasin profesionist.
Nu ai zice asta la prima vedere, cu trenciul lui ponosit, pantalonii prea scurți, șosetele albe și pantofii negri, de poți să juri că-i un Michael Jackson vagabond cumpărat de pe Wish.
Dar nu vă lăsați înșelați de aparențe, omu-i tare priceput cu pistolul și alte obiecte furătoare de piuit.
Cum nu este mână largă să o ardă pe lux, stă într-un apartament din care până și gândacii au plecat, sătui de traiul prea sărăcăcios.
Alături are niște vecini dubioși ce tranzitează multă făină fără a fi brutari.
Mathilda (Natalie Portman – Annihilation) este unul dintre copiii care stau acolo și, din lipsa altei activități palpitante, se lipește de Leon, vrând să învețe meserie de la el.
De ce?
Ah, uitai să spun, pentru a-și răzbuna familia ciuruită de un anume Stansfield (Gary Oldman – Darkest hour).
💭 Léon – Comentariu 🍿
Înainte să mă azvârl în comentariu, trebuie să menționez că urmărirea producției mi-a generat o oarecare stare de stânjeneală.
Dovadă că mintea colectivă a umanității a devenit tot mai perversă cu fiecare generație în plus ce calcă pe acest pământ.
Relația dintre ditamai omul, ce ar trebui chiar să aibă și nepoți, dacă forțez un pic nota, și fetișcana de 12 ani, chiar dacă este platonică, mi-a ridicat un pic sprâncenele pentru că nu pare tocmai naturală.
Mai ales una atât de apropiată.
Plus că și discuțiile dintre ei, în contextul filmului, ar face un popă să se crucească la spovedanie.
De fapt, hai că-s idiot, trebuia să fiu mai exact în exprimare, s-ar cruci un preot onest care are har în suflet și nu băieței în minte.
Dar trec peste acest aspect care acum ar fi condamnabil pentru că trebuie să mă bucur de un film excelent, atât din punct de vedere al componentei umane, cât și al scandalului armat.
Deși se bazează pe acțiune, Léon impresionează prin aceeași relație hulită anterior, una forjată între două personaje atât de diferite la suprafață, dar asemănătoare la interior.
Sunt doi singuratici, unul forțat, altul din proprie inițiativă, și nevoia de interacțiune umană îi aduce aproape într-o uniune conjuncturală și neobișnuită.
O fi Léon profesionist în asasinat, dar este amator în socializare, iar Mathilda este pe dos, n-are probleme în a se conecta cu cei din jur, dar având 12 ani, evident că nu o bunghește cu pistolul.
Discuțiile frugale dintre cei doi sunt ambrozie pentru suflet, evoluția relației face salturi spectaculoase și nu ai cum să nu-i îndrăgești, chiar dacă nu reprezintă prototipul perfect de ființă umană.
Ambii sunt două suflete chinuite de tragedii personale, viața nefiind deloc blândă cu personajele principale și chiar ți se face milă, dar nu din aia de complezență, ci una plină de empatie.
Chiar de nu s-ar trage vreun foc în tot filmul, chiar de nu ar fi despicată vreo beregată, Léon ar rămâne o peliculă impresionantă la nivel uman.
Dar vine și acțiunea, nu multă, dar extrem de satisfăcătoare și fix pe gustul meu.
Uitasem cât de bine este executată și, culmea, mi s-a părut destul de realistă, chiar dacă Léon ar umple un stadion cu cadavrele pe care le lasă în urmă.
Nu este chiar tipul de erou gen Rambo să se arunce într-o confruntare fără să analizeze toate scenariile posibile, ci mai degrabă este ucigașul silențios care-ți croiește cravată sângeroasă fără să-ți dai seama.
Însă există și o confruntare la scară largă, aici mă refer la finalul grandios, care aduce cu sine bombasticul secvențelor specifice Hollywood-ului.
Doamne, și ce reconfortant este să văd niște explozii ca lumea, făcute pe bune, pe sistem practic, în care totul se simte real pentru că este REAL.
Pe cât de violentă și necruțătoare este acțiunea, pe atât de stilizată se prezintă la datorie, iar asta nu poate fi decât meritul lui Luc Besson, care a regizat aproape la perfecție acest film.
Cea mai tensionată confruntare nu este cea din actul trei, ci una care are loc într-o toaletă publică, nu-i cu împușcături, dar nici nu era nevoie, războiul verbal dintre cei doi oponenți este suficient să te facă să-ți ții respirația.
În ciuda faptului că s-a aflat la debut, fiind primul ei rol de orice fel, Natalie Portman dă o lecție impecabilă de actorie.
Este atât de convingătoare încât ar putea vinde gheață eschimoșilor și nisip arabilor.
Practic, în fiecare scenă în care apare fură lumina reflectoarelor și joacă de la egal cu experimentații Jean Reno și Gary Oldman.
Cel din urmă întruchipează un antagonist descreierat care nu are nevoie de prea multe momente pentru a se face urât de toată lumea.
Ce-i drept, apelează la niște acțiuni lipsite de originalitate pentru a atrage antipatia spectatorilor și oprobiul public, dar sunt eficiente și îi doream să moară în cele mai groaznice chinuri, să reînvie, ca apoi să moară din nou.
Eram atât de concentrat pe actoria debutantei, încât nu prea l-am băgat în seamă pe Jean Reno.
Aici intervin și aspectele negative, personajul său nu prea are logică.
Nu m-a deranjat faptul că, aparent, asasinul este italian, dar are un pronunțat accent francez, ci că-i analfabet, nu știe a citi, dar a învățat o limbă străină.
Poate mă înșel, dar mi-e greu să cred că poți stăpâni o altă limbă fără să știi să așterni cuvinte pe o foaie.
Plus că se exagerează cu ignoranța, neștiința, trăitul într-o peșteră sau alte expresii asemănătoare.
Oricât de habarnist ai fi despre ce se petrece în lume, nu ai cum să nu știi cine-s Madonna, Marilyn Monroe sau Charlie Chaplin.
Pur și simplu refuz să accept asta, și aborigen dosit în cel mai ascuns cotlon al pădurii amazoniene de ai fi și tot ai auzit de Madonna.
🏆 Léon – Verdict 👍 sau 👎
Iată cum un film atât de simplu poate fi nemaipomenit pentru că se simte pasiunea revărsată în scenariu și nu este un produs scos pe bandă rulantă, doar să iasă numărătoarea cum trebuie.
Umanitatea de care dau dovadă personajele în situații critice este cea care cucerește inima audienței.
Iar acțiunea explozivă este cireașa de pe tort care întregește o poveste emoționantă (se jelește la greu) și, aș putea spune, chiar nemuritoare.
Că mai sunt scăpări deranjante pentru creierul activ, este adevărat, poate ele țin și de preferințe personale, însă pentru mine nu au știrbit prea mult din farmec, deși oleacă m-au sâcâit.
Bine că a fost lansat acum 30 de ani, că de era aruncat azi pe ecrane ar fi generat valuri de indignare. Și știi și voi de ce.
Este și va rămâne un clasic al cinematografiei mondiale, de aceea am să închin în cinstea lui 9 pahare pline ochi cu lapte.
(4,5 / 5)
