Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1962
Cunoscut drept Sundays and Cybèle, am să folosesc titlul original, Les dimanches de Ville d`Avray, filmul fiind unul francez.
🎬 Les dimanches de Ville d`Avray – Premisă 📖
Pierre (Hardy Krüger) este un fost soldat care a activat în Primul Război din Indochina.
Retras la vatră, cu mintea ferfeniță din cauza traumelor cauzate de acea confruntare, cu memorii răzlețe care vin și pleacă, încearcă să ducă o viață normală alături de Madeleine (Nicole Courcel).
Însă întâlnirea cu o fetișcană de 12 ani, Cybèle (Patricia Gozzi), îi va schimba cursul vieții pentru că este atras, inexplicabil, de inocența ei.
Între cei doi începe o relație platonică, și ea fiind singură și părăsită de tatăl ei, o relație care le dă cu virgulă celor din jur.
💭 Les dimanches de Ville d`Avray – Comentariu 🍿
Trebuie să o spun din capul locului că este unul dintre cele mai stranii filme pe care le-am văzut.
Nu pentru că ar fi de vreo complexitate extraordinară de se duce în cine știe ce planuri filozofice greu de priceput, ci ca urmare a poveștii care m-a făcut să mă simt inconfortabil.
Chiar dacă relația dintre un bărbat de peste 30 de ani și o fetiță de 12 ani este aici nevinovată, n-am avut cum să nu mă gândesc la niște fapte neortodoxe, chiar că ele se practică în rândul purtătorilor de sutane.
Cred că dacă l-ar întreba cineva pe Roman Polanski care este filmul său preferat, aș paria că va spune că acesta îi place cel mai mult.
Nu mai ocolesc ursul din odaie, pelicula de față lasă în urma ei o dâră groasă de pedofilie. N-o fi fost intenția scenariului, dar ăsta este adevărul.
Când vezi un ditamai holteiul jucându-se cu o fetiță care nu este a lui, bașca proclamându-și iubire eternă, vorbind despre mariaj și aruncându-și priviri languroase, mintea se duce automat în niște cotloane întunecate.
Este vina unei societăți bolnave care ne-a pervertit felul în care gândim și găsim perversiune până și în gesturi pure.
De aceea nu am putut să mă concentrez așa cum trebuie la ce se petrecea în film pentru că gândurile îmi zburau în alte direcții.
Nici regia nu se sinchisește să înlăture scenele care ar putea fi interpretate în alt fel, ba din contră, alimentează acest foc mistuitor prin felul în care cei doi protagoniști se comportă.
Hai că m-am afundat într-o perorație care nu are legătură cu subiectul principal, dar era musai să fac aceste mențiuni.
Filmul, la bază, este unul anti-război, dar într-un fel diferit, sunt doar câteva secunde la început care dau de înțeles ce s-a întâmplat cu Pierre și sunt suficiente.
Apoi scenariul se concentrează pe trauma uitată la suprafață, dar care-l macină în subconștient pe Pierre care nu se poate adapta unei lumi cinice și brutale ce nu are timp să-i bandajeze rănile psihice.
Tocmai de asta se rătăcește în tărâmul neîntinat al copilăriei, alături de Cybèle, un tărâm unde nu există griji, violență sau alte probleme care vin odată cu maturitatea.
Povestea este una sensibilă și tristă deoarece scoate în evidență cât de mult ne afectează războiul, indiferent de scopul său și de taberele implicate.
Efectele lui terifiante nu devastează doar trupurile nefericiților care s-au nimerit în fața focului nimicitor, ci și mințile fragile și firave ale supraviețuitorilor.
Morții au scăpat de chin, dar cei care au rămas în viață vor trebui să trăiască în permanență cu sechele care nu pot fi extrase ca pe șrapnel.
Și singura posibilitate de evadare a minții de acest torent de vină care-l macină pe Pierre este în lumea copilăriei care, la rândul ei, va crea alte probleme pentru bărbatul deja dereglat la nivel mintal.
Compoziția cadrelor este interesantă, de multe ori nu vedem personajele direct, aici există o semnificație clară a acestui mod de prezentare, dar nu m-am lămurit complet asupra ei.
Ba prin gaura cheii, ba printre vagoanele unui tren (aici mi-am adus aminte de Captain America în Infinity war), ba în cercurile concentrice din apa unui lac, ideea este că avem destule astfel de secvențe care ne arată personajele într-un mod diferit.
Ah, un asemenea film sumbru nu putea fi altfel decât alb-negru.
Nu am priceput alegerea unui actor neamț în rol de francez, o fi fost datorită privirii sale bântuitoare care sfredelea sufletul?
Și, de final, iată exemplul perfect al unui regizor de un film, Serge Bourguignon a luat Oscarul cu această producție, a făcut apoi 2 dude și a dispărut complet.
🏆 Les dimanches de Ville d`Avray – Verdict 👍 sau 👎
Producția este una tragică și melancolică, dar și prea simplă pentru a trece testul timpului. Și aici nici măcar nu mă refer la senzația gâtuitoare pe care o emană relația dintre 30+ și 12.
Pe lângă trauma războiului care se tupilează în mintea celor care au experimentat asemenea orori, pelicula arată cu degetul și înspre o societate care acuză nejustificat, uitând să mai caute dovezi.
M-am făcut și eu vinovat de asta, fără să vreau m-am uitat chiorâș la ocheadele nelalocul lor și atingerile nepotrivite care în contextul filmului sunt inocente, dar în mintea mea căpătau alte conotații.
Totul ține de percepție, a mea este una contorsionată, fix ca imaginea din apă, hopa, la asta s-or fi referit scenele respective?, de aceea nu m-am putut bucura prea mult de acest film.
Nu o să fiu prea darnic, deh, timpurile s-au schimbat, așa că am să închid pelicula în 6 colivii uriașe.