Licorice pizza

Întrebați-mă cu și despre ce este Licorice pizza, film din 2021 nominalizat la 3 premii Oscar, cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu original.

O faceți de pomană, că n-aș ști să vă spun exact.

Povestea planează deasupra lui Gary (Cooper Hoffman), un adolescent de 15 ani care cunoaște ceva succes actoricesc, fiind component al unei trupe juvenile care distrează lumea.

Dar Gary are și o minte isteață antreprenorială, este mereu cu gândul la câte o schemă oportună de a mai înființa vreo afacere bănoasă pentru el, păguboasă pentru alții.

Viața lui, și așa destul de zbuciumată, este băgată-n modul turbo când ăsta mic, de încă îi cere mă-sii să-l lege la șireturi, pune ochii pe Alana (Alana Haim), o plictisită fără vreun viitor strălucit în față, care îi cade cu tronc lui Gary.

Și ăsta începe să facă ture împrejurul ei, poate poate o aburește suficient de mult încât să-i cadă în mrejele seducției de care este în stare un mucos de 15 ani.

Singura bubă este că Alana are o diferență cu ghinion, este cu 13 ani mai mare decât Gary (zice ea că are 25, dar se scapă la un moment dat și spune vârsta ei reală, 28).

N-am cum să nu remarc ipocrizia extremă de care dă dovadă Hollywood, dacă rolurile erau inversate, adică un hăndrălău de 28 de ani se cupla cu una de 15 ani, ar fi urlat toți că filmul promovează pedofilia, dar dacă ea are 28 și el 15 se pare că este în regulă, ba chiar rezultă și un film de Oscar.

Scuzați-mă un pic, am fost să mă șterg la gură de valul de vomă ce m-a asaltat și acum revin la povestea din Licorice pizza.

Dar la care dintre ele?

Că Licorice pizza nu este în stare să se concentreze pe un subiect principal, joacă un fel de na-ți-o ție, dă-mi-o mie cu trei fire narative, de la prietenia cu destinație amoroasă dintre Gary și Alana filmul sare la un act întreg dedicat soțului celebrei Barbra Streissand, interpretat de un „over the top” Bradley Cooper (A star is born), apoi spre final schimbă macazul și ne aruncă în biroul unui candidat politic care este și gay, că Doamne ferește să lipsească vreun gay dintr-un film de Oscar. Nasol că nu-i și negru. Rușine filmului.

Practic, povestea din Licorice pizza este despre toate și despre nimic, fiind împrăștiată în toate direcțiile fără vreun scop anume, fără vreo finalizare (de orice fel) la orizont.

Cred că s-a produs o fisură imensă între spectatori și critici pentru că părerile încep să fie tot mai contrare, jur că nu înțeleg laudele aduse lui Licorice pizza, când filmul mi se pare de-o banalitate extremă, este o cronică din viața unor personaje care n-au nimic memorabil, nimic aparte, nimic tangibil sentimental.

Nu este comedie, că n-am râs deloc, dramă nu există, că sufletul n-are motive să se zvârcolească în interiorul tău, de acțiune nu mai zic, că oricum nu așteptam așa ceva, măcar un romantism mai stânjenitor de ar fi fost, dar și ăsta a dezertat neonorabil.

Nu tu ceva tensionat, ceva care să te pună cu genunchii pe coji de nucă, nu tu niște scene pasionante, aveam impresia că mă uit la un film mort. Se mișcă, dar dă impresia că n-are suflu.

Se vrea un omagiu adus anilor 1960-1970? Dacă da, nu prea i-a reușit, i-a luat-o Once upon a time in… Hollywood înainte.

Se vrea un „coming of age movie”? Probabil că da, însă nu prezintă nimic special, fiecare dintre noi, când eram cu hormonii într-un haos brownian, a pus ochii pe cineva care sărea dincolo de vârsta minimă a maturității, așa că Gary nu inovează nimic prin comportamentul său în acest film.

Sau poate chiar asta a vrut să transmită filmul, că orice poveste, oricât de banală, monotonă și plictisitoare ar fi este demnă de a fi transformată în film.

Chiar dacă m-am defecat pe Licorice pizza (apropo, n-am înțeles de unde vine titlul, că nu-i nicio pizza în film), pelicula nu este neapărat de aruncat pe Dunărea învolburată, doar că prezintă ceva normal, pot rememora anii tinereții pentru a regăsi câteva năzbâtii adolescentine, nu-i nevoie de un film întreg pentru a-mi clăti ochii cu tot felul de trivialități.

Măcar muzica este pe felie, păi cum să rămân nepăsător când din neantul filmului începe să-mi cânte din boxe fix pe corazon Chris Norman & Suzi Quatro – Stumblin` in (cam des folosită piesa în filme, dar nu mă plâng).

La Licorice pizza dau cu căciula de astrahan de pământ, că n-am priceput neam care-i scânteia de genialitate din film.

Și dacă vreți o dovadă de nepotism, apoi Licorice pizza poate fi predat la școală pentru că filmul colcăie de așa ceva.

Dacă n-am ce scrie altceva despre Licorice pizza, atunci încep pledoaria nepotismului.

Cooper Hoffman este băiatul lui Philip Seymour Hoffman.

Alana Haim are în film toată familia, de la surori la părinți.

Și ăsta este abia începutul, la niște săpături mai adânci în film mai joacă tatăl lui Leonardo DiCaprio, fetele (nu una, ci două) lui Steven Spielberg, băiatul lui Michael Giacchino (renumit compozitor) și nepotul lui Jonathan Demme (regizor, printre altele, al lui The silence of the lambs).

Dacă vă azvârliți privirea pe distribuție, o să vedeți câte 3-4 actori împărțind același nume de familie.

Ca atare, actoria este mediocră, și asta să fiu mărinimos, pentru că în film nu sunt actori, doar PCR-uri (pile, cunoștințe, relații).

Și de ce pana mea este Licorice pizza nominalizat la cel mai bun film din moment ce are doar alte 2 nominalizări? Ba mai mult, de ce Paul Thomas Anderson este nominalizat la cel mai bun regizor și, spre exemplu, Denis Villeneuve nu este?

Atât Licorice pizza, cât și Dune, au nominalizări la cel mai bun film și cel mai bun scenariu (unul original, altul adaptat), dar Dune are bașca alte 8 nominalizări, dar Denis Villeneuve nu este demn de nominalizare la regie? Este ca și când ai 2 elevi care excelează la limba română, dar unul doar la asta este bun, iar celălalt este de nota 10 la alte 8 materii, însă tu alegi să-l trimiți la Olimpiada tuturor materiilor pe ăla care rupe doar la română.

Asta în ceea ce privește alegerea ilogică a nominalizărilor la regie.

Cât despre cel mai bun film, Licorice pizza n-are cei mai buni actori, n-are cea mai bună imagine, n-are cea mai bună editare, nici cea mai bună coloană sonoră, de  montaj nu mai zic, costumație nici atât, machiaj, haida-de, design de producție nici vorbă, și nu o zic eu, o spune răspicat Academia care nu l-a considerat meritoriu pentru alte nominalizări, deci nici tehnic (pe formă), nici actoricesc (pe fond) nu excelează pe undeva, că nu este nominalizat la nimic altceva în afară de film, regie și scenariu. Și atunci de unde nominalizarea la cel mai bun film când nu-i bun de nimic altceva?

Mă las păgubaș din a mai înțelege atracția multora dintre filmele de Oscar din prezent, s-au dus vremurile când câștigau filme adevărate, pe care le revezi cu același drag peste ani și ani, cu povești dramatice, impresionante, care-ți asaltau sufletul precum Gladiator, Titanic, The return of the king, Braveheart, sus numitul The silence of the lambs.

Comparați filmele astea cu câștigătoarele bășinoase din anii recenți să vedeți ce discrepanță imensă există. Pe astea pe care le-am pomenit acum le voi ține minte și peste 50 de ani, pe Licorice pizza o să-l uit mâine.

Hai că m-am aprins la față și m-am enervat suficient și n-are rost, așa că mă fac al dracului și mă duc să-i înțep lui Licorice pizza 5 paturi cu apă, să-l bag în faliment.

2.5 out of 5 stars (2,5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

 

 

About admin

Check Also

The unbearable weight of massive talent

The unbearable weight of massive talent, ce titlu talentat și greu de pronunțat, este un …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.