Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
(4,5 / 5)
Life of Pi (da, ştiu, este deja antic, dar abia acum am avut cheful necesar să îl văd) ne prezintă viaţa unui indian cu nume ciudat, Piscine, motiv de batjocură în copilărie, pe scurt Pi.
Fiul cel mic al unei familii de indieni care au în grijă o grădină zoologică, Pi dezvoltă prostul obicei, aşa cum îl vede majoritatea, de a se interesa cu ce se mănâncă diferite religii, lucru care îl cam sâcâie pe tac-su că umblă aiurea din barcă-n barcă, o arde cu diferite divinităţi, dar care nu o deranjează atât de mult pe maică-sa care consideră că Pi este încă necopt la minte şi încearcă să îşi găsească o identitate.
Încă de pe la început avem deja mesaje subliminale (sau poate nu chiar atât de subtile pe cât s-ar crede) cu privire la toleranţă, indiferent că eşti creştin, hindus, musulman sau de altă religie, într-un final, toţi credem în basme şi fantezii pentru că, atenţie, „revelaţie revelatoare”, nu există nici un fel de zeu, totul este o născocire. Da, tu, aia care pupi moaşte la greu, da, tu, ăla care îţi faci cruci să dea Messi gol, credeţi în iluzii. Nah, că am zis-o.
Bun, după ce v-aţi recăpătat răsuflarea după aflarea acestei vești năucitoare, vă întrebaţi care-i treaba cu Pi de merită un film. Păi staţi aşa că nu i-a început povestea. În urma unor dificultăţi cu grădina zoologică, familia decide să se mute cu câteva străzi mai încolo, taman în Canada. Şi asta cu tot cu căţel, cu purcel, hiene, maimuţe, tigri şi alte animale.
Şi au marele ghinion să se urce pe Titanic 2, după câteva zile de la începutul călătoriei vasul dă de o furtună epică şi decide că nu îi place ploaia şi tunetele aşa că se ascunde pe fundul oceanului.
Singurul care supravieţuieşte în urmă scufundării vasului este nimeni altul decât al nostru multireligios Pi. Sau cel puţin aşa ne povesteşte Pi, adult acum, deci un mister este spulberat, va supravieţui naufragiului.
Şi abia acum începe desfătul vizual şi plin de simbolistică de aş putea vorbi până anul viitor.
În barcă, pe lângă Pi, se mai află o zebră, o hienă, un urangutan şi Richard Parker, nu, nu este un alt om, ci un tigru. În scurt timp, pe barcă vor mai rămâne, nu era greu de imaginat, Pi şi tigrul, fiecare cu ochii beliţi, Pi să nu devină hrana unui tigru tot mai înfometat, iar tigrul urmărindu-şi potenţiala haleală cu mare poftă.
Începe o aventură magică greu de imaginat, deşi toată acţiunea are loc în Pacific şi eşti înconjurat de apă, Ang Lee reuşeşte să te uimească prin frumuseţea imaginilor ce ţi se desfăşoară în faţa meclei încremenite.
Pi şi Richard sunt nevoiţi să înveţe să se suporte reciproc, tigrul probabil dându-şi seama că nu va reuşi să supravieţuiască dacă-l înfulecă pe Pi care încearcă să îl dreseze, având grijă de el, asigurându-i apă proaspătă şi o hrană cât de cât regulată.
Ăştia doi sunt puşi în faţa unor situaţii diferite, de la extrem de periculoase pentru vieţile lor, cu furtuni teribile şi rechini colcăind pe lângă ei, până la unele momente magice, de o frumuseţe răpitoare, trebuie să vedeţi pentru a crede.
Şi în tot acest răstimp, Pi contemplă la propria existenţă, la divinitate, la sensul vieţii, la destinul trasat pe acest pământ pentru el de divinitate, indiferent de numele acesteia, Dumnezeu, Allah, Krishna sau ce alte personaje inventate generatoare de războaie inutile mai sunt prin diferite cărţi de adormit proştii.
Ang Lee reuşeşte să creeze o lume feerică în acest film, atât de magică încât nu ştii dacă este real ceea ce vezi, sunt momente în care ai impresia că barca pluteşte printre stele sau că anumite secvenţe au loc într-un iad aparte, lipsit de foc şi pucioasă, dar la fel de terifiant.
Până aproape de final, Life of Pi nu încetează să te uimească prin bogăţia peisajelor sau imaginaţia scenariștilor / autorului cărții şi aproape că ai vrea să iei parte la o asemenea aventură mirobolantă chiar dacă asta înseamnă să îţi pui viaţa în iminent pericol, aflat la mila naturii nemiloase sau a deshidratării şi înfometării.
Dar finalul este cel care te dă peste cap, nu vreau să dau vreun spoiler dar cuvintele care părăsesc gura lui Pi în ultimele minute ale filmului te fac să revezi în minte întreaga poveste de supravieţuire şi începi să îi dai nişte conotaţii teribile, sumbre, dezgustătoare, nişte informaţii cu tentă simbolică la care trebuia să pui mintea la contribuție pentru a le pricepe ai primit pe parcursul călătoriei, dar parcă refuzai să le dai crezare.
Aşa că vă sfătuiesc să urmăriţi cu atenţie filmul, chiar dacă sunt destule clipe de nimic în care o arzi aiurea, deh, când eşti luni întregi pe o bărcuţă în mijlocul oceanului inevitabil vor fi şi momente moarte.
Sunt anumite elemente vizuale (fie insule, fie animale) care reprezintă alegorii teribile ale zbaterii interioare cu acceptarea morţii, cu izbăvirea sufletească şi cu alte asemenea dileme existenţiale care te fac pe tine să te întrebi dacă totul se întâmplă aievea sau doar în mintea răvăşită a unui Pi vlăguit aflat în pragul sucombării?
Gata, pun frână că mă gâdilă rău degetele şi cine ştie ce prostii mai scriu dezvăluind involuntar din secretele filmului.
Life of Pi nu este pentru oricine, deşi pare o aventură nautică foarte captivantă, filmul este mult mai mult, un îndemn la introspecţie adresat fiecărui privitor, dacă unii îl vor considera foarte plictisitor şi lipsit de sens sau credibilitate, alţii vor vedea dincolo de imaginile aparent superficiale, chiar dacă mirifice, şi vor descoperi adevăratele mesaje ale filmului care te vor impresiona profund şi îţi vor da temă de gândire mult timp de acum încolo.
Mă rog, discuția ar fi mult laborioasă dar ar însemna să divulg din secretele filmului, până la urmă, așa cum ne îndeamnă și Pi, alegem să credem ce vrem să credem.
Nu ştiu cum e cartea care a stat la baza filmului, dar Life of Pi merită un 9. Şi nici nu mai apucai să povestesc de vizual, nici acum nu ştiu ce a fost real şi ce a fost CGI în film, mai ales tigrul, este imposibil să îţi dai seama când a fost folosit unul real şi când unul generat pe calculator.
Trailer:
