Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Zic că este destul de evident de ce m-am uitat la Ma Rainey`s Black bottom, un film care, în condiții normale, nu m-ar fi atras deloc. Fiind însă cântecul de lebădă al lui Chadwick Boseman care a decedat la scurt timp, m-am simțit oarecum obligat să îl văd. Este prezent pe Netflix și are acțiunea plasată undeva la finele anilor 1920.
Pornește destul de înșelător, cu niște negri (să mă dea în judecată ăia care se simt lezați) ce păreau că se duc pe plantație, dar se încolonează pentru a primi acces, contra cost, într-un cort din care se aud sunete muzicale.
În acea perioadă Ma Rainey (Viola Davis – Widows, Suicide squad) o rupea bine de tot pe blues și era mare vedetă în rândul pigmentaților întunecați astfel încât succesul ei atrage atenția albilor spălăciți ce se băteau pe dreptul de a-i înregistra cântecele.
Așa că Ma Rainey, împreună cu formația ei, este antamată de un studio cu care mai colaborase în trecut, pentru a pune pe vinil cântecele ei celebre.
Cel mai tânăr dintre acompaniatori este Levee (Chadwick Boseman), un trompetist cu caracter vulcanic ce are gânduri de preamărire în industria muzicală și care nu este deloc de acord cu statutul său prin care este încadrat la „și alții‟ și vrea să iasă în prim-plan.
Filmul Ma Rainey`s Black bottom este mai mult o piesă de teatru (tocmai pentru că este adaptat după o piesă de teatru), astfel încât acțiunea se petrece majoritar în doar două încăperi.
Într-una din ele (un subsol mizer folosit pe post de cameră de repetiții) cei 4 muzicieni tot discută vrute și nevrute despre felurite subiecte, iar în alta (unde sunt înregistrate efectiv cântecele) Ma Rainey face show cu lăptoșii care nu mai știu ce să facă să o îmbuneze și să înceapă dracului odată să cânte.
Observ valul de elogii adus filmului, dar nu achiesez pe de-a-ntregul la el pentru că povestea din Ma Rainey`s Black bottom nu se preta la a fi transformată în film, era numai bună de piesă de teatru.
Atacă eternul subiect al discriminării negrilor, chestie de care încep să mă cam satur. Da, a fost crunt, a fost oribil, a fost dezgustător, dar până când și cu sclavia asta care a fost acum 2 secole? Să fiu un pic avocatul diavolului, în 300 de ani vreo 10 milioane de sclavi au ajuns în SUA. Prin comparație, în Holocaust au murit 17 milioane de oameni în câțiva ani și nu se face atât de mult de caz precum fac negrii cu sclavia lor. Este suficient de scandalos ce am scris? Bun. Asta a fost intenția.
Povestea este deja răsuflată și merge pe aceleași adevăruri pe care nu le renegăm, știm că negrii nu erau acceptați să se amestece cu albii, că aveau hotelurile lor, toaletele lor, dar ho, până când? Toate astea au devenit deja clișee obositoare, negrii au fost neîndreptățiți și încă sunt, albii au fost nenorociți și încă sunt, dar în contemporaneitate și reciproca este valabilă.
Singurul aspect care scoate din anonimat acest film este interpretarea actoricească, și acum nu scriu doar pentru că a murit Chadwick Boseman, dar partitura sa este jucată fenomenal, face un adevărat „tour de force‟, are o scenă îndelungă în care povestește un episod teribil care te cutremură psihic și te dărâmă sufletește. Și ce amplifică interpretarea lui este faptul că pare premonitoare, jur că mi s-a făcut pielea de găină (prăjită) când îl auzeam cum se lua de Dumnezeu și îl provoca să-l trăsnească. Și cu toții știm soarta lui Chadwick Boseman (21 bridges, Da 5 bloods, Black panther).
În afară de rolul lui Chadwick, care este unul memorabil, în mică parte și pentru că este ultima sa reprezentație, Ma Rainey`s Black bottom nu mi s-a părut cine știe ce, aceeași diatribă nesfârșită la adresa albului nenorocit care se folosește de negru doar când are nevoie și apoi îl aruncă precum o cârpă zdrențuită.
Ah, și cred că filmul a spulberat recordul de „nigger‟ și „colored‟ pe minut, dar presupun că asta este în regulă, că este artă și este a lor. Să nu care cumva să dea dracul să rostești negru lângă un negru că explodează, dar este în regulă să bombardezi spectatorul cu un torent de cuvinte rasiste pentru că dacă acele cuvinte curg din gură de negru este acceptabil. Cum ar zice englezul: Fuck off pentru ipocrizie.
Înainte să se pogoare asupra mea o eclipsă totală de soare, mă grăbesc să compilez rapid un playlist de 6 piese pentru Ma Rainey`s Black bottom, și asta doar pentru performanța excepțională a lui Chadwick Boseman (dar și a actriței Viola Davis care și ea rupe norma), că altfel mă scremeam de un scaun (o notă pe care o am în catastif cu explicația: Cu ce-am greșit mamă?). Și chiar așa, cu ce am greșit noi, ăștia de acum, zdraveni la cap, de ne tot scot ochii acum persoanele cu un tegument închis la culoare despre sclavia pe care ei nu au pupat-o-n veci, ci doar strămoșii lor?
Disclaimer: Nu, nu sunt rasist, doar iritat de constanta văicăreală a negrilor care dau vina pe albi, rasism și sclavie pentru toate rahaturile care li se întâmplă. Și de multe ori o fac nejustificat, din inerție și apelând la sentimentul de vinovăție a albului pussificat. Și da, scriu asta având în minte episodul cu Sebastian Colțescu și Pierre Webo.
(3 / 5)
