Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Maharaja este un film indian pe Netflix, cu subtitrare în limba engleză când mâzgălesc acest articol.
De ce l-am văzut? Pentru că, momentan, este cel mai bine cotat film indian pe IMDB, nu că asta ar avea vreo mare relevanță.
🎬 Maharaja – Premisă 📖
Nenea care își împrumută numele pentru a fi folosit drept titlu este un bărbier/frizer de condiție modestă, dar care reușește să aibă grijă de fiica lui, rămasă singură la părinți.
Adolescenta nu prea excelează la învățătură, dar fuge de rupe pământul, așa că-și concentrează eforturile pe atletism.
Pleacă o săptămână la ceva antrenamente pentru a-i fi determinată valoarea, iar Maharaja (Vijay Sethupathi – Jawan) rămâne singur.
Nu trece mult timp și îl lovește ghinionul sub forma unui jaf care-l lasă lat. Așa că dă fuga la poliție pentru a face o plângere.
Doar că aici nimeni nu-l bagă în seamă, mai ales că este sărăntoc și nici nu i-au fost furate lucruri de valoare.
Singurul obiect prețios, la care ține ca la ochii din cap, este Lakshmi.
Dar nu vă spun ce este că vă bufnește râsul.
💭 Maharaja – Comentariu 🍿
Filmul calcă accelerația dramei, nu are atât de multă acțiune pe cât am crezut, eu eram convins că voi asista la un prăpăd nimicitor cauzat de furia protagonistului.
Acesta pornește într-o misiune solitară pentru a-i depista pe cei care l-au prădat pentru că este evident că poliția nu depune vreun efort întru ajutorarea lui decât cu șpagă multă.
Mai degrabă își bate joc din cauza cererii lui absurde, și chiar este, dacă este s-o zic pe aia dreaptă.
Chiar eram curios de ce mama dracului hoții au furat fix acel obiect care este unul banal, ieftin și lipsit de orice valoare pecuniară.
Am zis că măcar pentru curiozitatea asta să urmăresc filmul, că oricum nu părea a fi mare scofală de capul lui, mergând pe un traseu prăfuit al producțiilor din acest gen.
Chiar mi-aș fi dorit să fie inserate vreo două-trei numere de dans care să mai înveselească atmosfera monotonă și plictisitoare, dar nici vorbă de așa ceva, scenariul nu este de tip Bollywood.
Și când credeam că am nimerit peste o secătură de aproape 150 de minute, filmul își intră cu adevărat în drepturi și se transformă radical într-o poveste GENIALĂ.
Bine, poate genială este o ofrandă epitetică exagerată, dar modul în care este spună povestea merită, cu siguranță, asemenea laude.
Încetul cu încetul, scenariul începe să ne dezvăluie mai multe amănunte bine dosite în spatele perdelei de fumigene cu care a reușit să-mi adoarmă simțurile în prima parte.
Maharaja face rapid progrese în investigația lui și omul chiar este pus pe treabă serioasă.
Când îl vedeam în acțiune, din nu știu ce motive 😉, îmi tot venea să adaptez piesa Dă, mamă, cu biciu-n mine! a lui Gabi Luncă (sper că ea este autoarea originală).
Dar în capul meu o cântam altfel: Dă, tată, cu briciu-n ei!
Pe lângă faptul că Maharaja mânuiește foarte bine unealta cu care-și câștigă pâinea, aici în alte scopuri, unele sângeroase, el mai are o particularitate care îl ajută în demersul său.
Are o strânsoare fantastică, dacă și-a încleștat brațele de ceva, sănătate, nu-l mai desprinzi de acolo, ori îl împuști, ori îi faci pe plac, ori îl smulgi cu tot cu perete.
Și cele două abilități pe care le are la purtător îl transformă într-o armă mortală de vor regreta cei care i-au călcat pragul nu doar că l-au ușurat de Lakshmi, ci că au furat și bomboane în copilărie.
Așadar, avem ceva scandal presărat în film, dar în partea a doua, și nu sunt foarte multe sau prea lungi secvențele de păruială, dar satisfăcătoare din cale afară datorită impactului lor.
În acest moment, pelicula se transforma din banală/decentă într-una bună.
Nu cafteala dintre Maharaja și cei pe care îi bănuia că i-au șutit acel bun de preț m-a făcut să-i acord acea coroniță laudativă, ci ceea ce urmează să menționez în continuare.
Scenariul lasă pentru partea secundă niște răsturnări de situație care m-au cutremurat într-un asemenea hal încât am crezut că sunt în calea unui suflu atomic.
Când zic răsturnări, automat sunt cel puțin două.
Hai că prima nu a fost chiar atât de surprinzătoare, deși nu mă așteptam la ea, a fost un fel de bombă de Hiroshima.
M-a bulversat un pic și mi-a deranjat chakrele cerebrale, dar m-am repliat rapid, rearanjându-mi gândurile pentru că a trebuit să reiau de la zero calculele strategice.
Bineînțeles că intenția mea era să fiu cu un pas înaintea tuturor în aflarea adevărului.
Și al dracului scenariu, că mă face să-l înjur drăgăstos, a fost atât de viclean încât m-a pus pe o pistă greșită pe care a construit-o atât de bine din doar câteva cadre plasate cu cap de eram în stare să-mi pariez casa că am dreptate.
Aș fi pierdut-o.
Apoi vine a doua bombă, pe care o compar cu Testul Sovietic #219 din 1962, căutați, dacă nu știți la ce mă refer, care chiar mi-a nenorocit complet creierul și mi-a pulverizat sufletul.
Din acest punct încolo mi s-au deschis digurile și m-am pus pe bocit și, simultan, nervii au început să-mi fiarbă nervii de furie ca urmare a unei destăinuiri care m-a rupt în două.
Când credeam că totu-i gata, scenariul nu a avut milă de mine și mi-a trântit și celebra bombă Tsar, la nivel narativ, desigur, care m-a lăsat cu gura căscată.
A trebuit să chem SMURD-ul să-mi presteze o descarcerare ad-hoc a fălcii pentru că nu puteam s-o pun singur la loc.
Culmea, toate indiciile erau la îndemână, ascunse în plină vedere, dar cine să le descopere ținând cont că scenariul a fost un maestru în disimulări credibile?
Nu mai insist pe alte amănunte, chiar nu aș vrea să-mi aruncați numele prin diferite coșuri de gunoi în caz că mă scap de ceva informații cruciale, așa că-mi închei aici periplul prin măruntaiele acestui film.
🏆 Maharaja – Verdict 👍 sau 👎?
Sunt convins că, dacă ați ajuns până aici, vă uitați chiorâș la ecran, crezând că bag vrăjeală hiperbolizată pentru a ridica filmul în slăvi, dar eu consider că nu am făcut asta.
Ce-i drept, doar una dintre marile schimbări de macaz poate fi considerată originală, pe celelalte două le-am mai văzut în alte pelicule.
Dar nici nu contează asta, important este cum au fost implementate în scenariu, iar aici nu pot folosi decât cuvântul excepțional.
Faptul că nu le-am mirosit și m-au mângâiat cu satâru-n cap a contribuit și mai mult la impactul devastator pe care povestea a avut-o asupra mea.
Pleacă de la o premisă ridicolă, de-mi venea să izbucnesc în râs de cât de penibil sună, dar ajunge la un deznodământ monumental și epic care merită laude peste laude.
Singurul lucru care mă împiedică să-l maximizez, deși asta voiam la cald, este familiaritatea acelor „twisturi‟, așa că sunt nevoit să-i ascut 9 briciuri.
(4,5 / 5)
