Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Top AFI 100
Locul 026 – Mr. Smith goes to Washington
Continuă foiletonul Top AFI 100 cu locul 26, Mr. Smith goes to Washington, unul din puținele filme despre care nu aveam idee în ce-i constă premisa. Chiar dacă nu am văzut multe dintre filmele vechi, aveam ceva cunoștințe despre conținut, dar la Mr. Smith goes to Washington m-am avântat ca un băiat virgin în altarul unui popă catolic.
Filmul regizat de Frank Capra (It happened one night, It`s a wonderful life) este o producție cu accente politice universale.
Un senator părăsește acest pământ și este nevoie rapid de un înlocuitor pentru că o lege importantă trebuie să fie aprobată și o marionetă trebuie să ia locul alteia pentru a face jocurile murdare ale celor care controlează voturile, puterea și, implicit, banii.
Nu, filmul nu este din 2020, este din 1939, dar este mai relevant ca oricând.
Păpușarii sunt la ananghie, au nevoie de o cârpă, dar nu una împuțită, care să fie refuzată de ceilalți, și uite așa pun ochiul pe un tinerel naiv, domnul Smith (James Stewart – The Philadelphia story, It happened one night, It`s a wonderful life, Vertigo, toate filme de Top AFI 100), convinși fiind că-l pot manevra pe habarnistul venit din pădure fără nici cea mai mică problemă, că doar ce naiba știe el despre politică din moment ce până acum fluiera după păsări prin zăvoaie.
Așa că îl umflă pe nepusă masă și îl instalează fără mult preambul senator. Tocmai de aceea domnul Smith trebuie să meargă la Washington.
După cum pornise filmul, credeam că o să urăsc din rărunchi această producție pentru că anticipam o plictiseală cruntă petrecută într-o cameră de ședințe în care tot ce se face este să se vorbească non-stop.
Și cât de mult m-am înșelat. La fel ca Network care s-a ocupat de presă, Mr. Smith goes to Washington are în prim-plan prezentarea jegului imens numit politică pentru că Smith este aruncat într-o fosă septică plină de rahat și putregai numită Senat în care onoarea și onestitatea sunt diamante prețioase rare. Dar nici presa nu scapă de ochiul vigilent al scenariului care prezenta, la acea vreme, ceva cutremurător.
Filmul este o alegorie devastatoare cu privire la stadiul de decrepitudine în care a ajuns societatea umană mânată doar de minciună și trădare. Smith este întruchiparea adevărului, a sufletului curat, a speranței de mai bine, dar această întruchipare este călcată în picioare, fără scrupule, fără menajamente, de interesul meschin propriu, de mașinăria de minciuni, de foamea nesățioasă de bani, de dorința hulpavă de putere care micționează la unison pe tot ce înseamnă decență, onoare și coloană vertebrală.
Nimic nu s-a schimbat în cadrul societății umane de mii de ani, același sistem infect funcționează, ba chiar mai bine ca oricând, și asta scoate filmul în evidență cu atâta contondență încât m-am cutremurat la un moment dat de discrepanța dintre Bine și Rău și de soarta crudă a plăpândei flăcări a dreptății care abia mai pâlpâie împotriva infernului mistuitor reprezentat de minciună și manipulare care transformă, la comandă, orice om cinstit într-un diavol și orice lipitoare a societății într-un sfânt neprihănit.
Smith devine un biet mielușel legat de picioare aruncat într-o groapă plină de hiene lacome și vulturi hămesiți și filmul pornește o titanică luptă între un David ce nici măcar legendara praștie nu o are, singura lui armă fiind adevărul, și un Goliath monstruos, reprezentat de viclenia magnaților atotputernici și a politicienilor corupți.
Întreg filmul este bazat pe dialog inteligent și pe interpretare actoricească de excepție și aici, pe lângă magistralul James Stewart, mai ies în evidență și Jean Arthur în rolul secretarei Saunders, mirată de naivitatea lui Smith, dar care se decide să îl ajute în bătălia monumentală cu leprele din Senat, dar și Claude Rains în rolul mentorului duplicitar Payne.
Cu siguranță Mr. Smith goes to Washington nu este un film pe placul tuturor pentru că nu se întâmplă nimic incitant la nivel vizual, toată lupta are loc verbal și, deși pe alocuri are ceva tendințe comice, filmul este mai serios ca o piatră la rinichi de dimensiunile unui diamant neșlefuit.
Aproape că mi-au dat lacrimile la replicile memorabile și pline de tâlc rostite de Smith, la idealismul care zăcea în el, la naivitatea nevinovată care-l făcea să pară o victimă sigură în fața scursurilor umane care mințeau cu nerușinare având mâna pe Biblie și pe Constituție și care jurau că vor apăra interesele națiunii dar în minte concepeau metode de delapidare și umflare a propriilor conturi.
Ce este trist, cu adevărat trist, este faptul că absolut nimic nu s-a schimbat, și ce era corupt și putred înainte, acum este și mai corupt și mai putred, iar poporul lipsit de putere este călcat în picioare și jucat pe degete după cum doresc scârbele cu puterea în mână.
Și nimeni nu face nimic pentru schimbarea acestei situații, aici Mr. Smith goes to Washington este utopic prin idealul la care tinde.
M-a impresionat poate mai mult decât trebuia acest film, mai ales că nu aveam deloc așteptări de la el, și de asta îi ofer cu toată sinceritatea un mare 10.
Să nu uit în încheiere, coloana sonoră este semnată de Dimitri Tiomkin, același care a mai compus și pentru High noon sau It`s a wonderful life.
(5 / 5)
Trailer:
