Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
1964
Revenim la un film musical, My fair lady, care a câștigat în 1965 nu mai puțin de 8 premii Oscar.
Dacă vreți să-l vedeți, pregătiți-vă loc în program pentru aproape 3 ore.
🎬 My fair lady – Premisă
Eliza (Audrey Hepburn – Breakfast at Tiffany`s) este o florăreasă care-și petrece toată ziua pe străzile Londrei încercând să mai dea câte un buchet.
Nu-i greu să vi-o imaginați, guralivă, cu vocabular vernacular, nu prea curată, dar fâșneață din cale afară, care se ține de tine ca scaiul.
Ce să mai, dacă-i atârnai 2-3 puradei de fustă, era una de-ale noastre.
Într-o bună zi dă peste Henry (Rex Harrison – Cleopatra), un profesor de fonetică destul de snob, care-și pune în cap să o transforme pe țărăncuța de Eliza într-o doamnă de societate.
Și odată ațâțat Henry, nu se lasă cu una cu două, se pune serios pe treabă, decis fiind să scoată din Cenușăreasa lui o prințesă spectaculoasă pe care s-o fâlfâie prin cele mai înalte cercuri burgheze.
💭 My fair lady – Comentariu🍿
Filmul este un remake, și sunt destule variante ale acestei povești.
Dar cea de față este cea mai cunoscută lumii.
Eu nu prea știu cum trebuie să interpretez filmul, dacă este să fiu onest.
Poate fi atacat din două direcții diferite și opuse.
Pe de o parte, în mod cert este o idee îmbătrânită care acum are alte conotații nelalocul lor, unele inacceptabile în societatea noastră.
Asta pentru că Henry ia o femeie naturală, cu farmecul ei intrinsec, cu o personalitate proprie zvăpăiată și vrea să o modeleze în așa fel încât să se încadreze în tiparele impuse de societate, adică să o transforme într-un alt exemplar din turmă.
Vă dați seama cât de rău pică un asemenea mesaj acum, când se încearcă spargerea tiparelor superficiale impuse de o societate mercantilă.
Pe de altă parte, putem interpreta și în sens pozitiv, că o femeie needucată, una a străzii, lipsită de orice viitor, primește șansa de a se cultiva intelectual, de a învăța bunele maniere, de a se cizela ca persoană și, deci, de a avea mai multe oportunități în viață.
Aici depinde de cum vede fiecare și ce învățăminte trage de aici.
Ca poveste, am rămas plăcut surprins în prima jumătate pentru că, deși era un musical, nu m-a inundat cu prea multe cântece.
Veneau destul de răzleț, aveau versuri amuzante și pline de tâlc și nu țineau atât de mult încât să-mi distragă atenția de la firul narativ.
Dar după Intermission s-a dărâmat barajul și au năvălit peste mine numere muzicale peste numere muzicale care au dat KO interesului pe care îl aveam pentru My fair lady.
Filmul arată prea cartonat, se simte că totul este realizat pe o scenă și nu în locații reale, n-aveai cum să nu observi pereții falși ai clădirilor dincolo de care nu mai era nimic.
Aveam senzația că fiecare secvență în exterior se desfășura într-o cutie uriașă în jurul căreia era un vid imens.
Cu toate aceste neajunsuri, care țin mai mult de diferența temporală dintre lansarea filmului și data la care l-am văzut, My fair lady nu m-a deranjat atât de mult ca alte musicaluri, chit că în partea a doua o ia pe câmpii cu melodiile.
Un rol major aici l-a avut Audrey Hepburn care este senzațională în rolul Elizei.
De fapt, sunt două partituri pe care le interpretează și am rămas stupefiat să aflu că nici măcar n-a fost nominalizată la Oscar.
Jonglează excelent între prostăloaica de mahala, inocentă în gândire, dar și aprigă-n vorbă, și demoazela de salon, unsă cu toate alifiile bogătanilor și care putea susține o conversație elevată cu multă elocvență.
Sunt destule momente amuzante generate de permanenta ciocnire verbală dintre Eliza care nu-i atât de supusă pe cât se așteptau masculii și Henry care are intenții bune, dar un comportament care lasă mult de dorit.
Nu aș putea spune că-i misogin, că-i tratează cu dosul pe toți, nu doar pe Eliza, mai degrabă este mizantrop, că are urme de dispreț față de toți interlocutorii săi.
Oricum, nu-i deloc agreabil. Deși îți vrea binele, nu ezită să te facă praf, umilindu-te prin cuvinte dure și jignitoare.
Despre partea muzicală am să răstorn doar câteva cuvinte, că nu-s mare aplaudac la asemenea filme.
Melodiile sunt jucăușe, unele cântate, altele mai mult vorbite, și îți rămân întipărite în minte chiar dacă nu sunt atât de profunde pe care mă așteptam.
A fost ceva scandal aici, că Audrey voia să-și cânte piesele, că s-a pregătit intens pentru asta, dar până la urmă doar a mimat din buze ca Rihanna la Super Bowl și melodiile au fost interpretate de Marni Nixon.
🏆 My fair lady – Verdict👍 sau 👎?
Am trecut peste conceptele învechite și mentalitățile arhaice expuse de către My fair lady, ba chiar am reușit să-mi reprim și sictireala față de lălăiala exagerată din partea secundă.
Astfel, am putut să mă bucur de o poveste interesantă, un pic copilăroasă, ce-i drept, cu multă inocență la mijloc, suficientă comedie încât să mă distreze, dar și olecuță de dramă pentru a mă scărmăna la suflețel.
Asta în ciuda faptului că farmecul filmului a fost ciopârțit în momentul în care personalitatea naturală a Elizei este suprimată și la suprafață iese prințesa migălos construită.
În continuare rămân confuz de ce Rex Harrison a luat Oscar pentru actorie, deși personajul său nu este unul cine știe ce complex, nici nu trece printr-o schimbare radicală, este același și la început și la final.
Iar Audrey Hepburn a luat praful de pe statuete, deși rolul ei a fost unul dificil, numai pentru cum vorbește engleza, în două dialecte total diferite, și tot merita măcar o nominalizare.
Reușește, simultan, să fie de-o eleganță răvășitoare, demnă de-o împărăteasă sublimă, dar și de-o naturalețe crudă, de om din pătura de jos a societății, însă cu un suflet mare de copil.
Parcă și finalul a fost un pic aiurea, extrem de grăbit și lipsit de impactul dorit, așa că m-am scotocit prin buzunare și n-am găsit gologani decât pentru un buchet cu 7 flori colorate.
(3,5 / 5)
