Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
M-am ținut strâns de Never let go și nu i-am dat drumul decât după ce am terminat de văzut filmul.
🎬 Never let go – Premisă 📖
Într-o cabană în mijlocul unei păduri ce nu pare a avea capăt își duce viața Mama (Halle Berry – John Wick 3), cea care pretinde că ea și cei doi copii ai săi au rămas singuri pe lume.
Un Rău malefic (știu, oxymoron, îmi permit) a pus stăpânire pe întreaga planetă și doar acea cabană oferă protecție celor care îi calcă pragul.
Cum pășești în afara acestui sanctuar, forțe demonice misterioase pun stăpânire pe tine și dai colțul.
Poți, însă, să părăsești construcția magică, dar cu o singură condiție, una bizară, dar o luăm ca atare. Doar legat cu sfoară ești în siguranță dincolo de ușa cabanei.
Amu` nu știm dacă Mama delirează că i s-au apucat piticii de pe creier să sară șotronul sau chiar avem de-a face cu o entitate machiavelică dornică să se înfrupte din oamenii suculenți.
💭 Never let go – Comentariu 🍿
Dacă este să laud ceva la acest film, atunci ar fi atmosfera sinistră ce este bine construită de regizorul Alexandre Aja (Crawl) prin anumite tehnici specifice genului horror.
Omul se pricepe să genereze teroare sinistră din nimic, folosindu-se cu măiestrie de decorurile pe care le are la îndemână.
Bine, aici nu chiar din nimic pentru că pădurea lugubră este una extrem de ofertantă din acest punct de vedere, mai ales când se lasă seara.
Frunze care foșnesc, crengi care trosnesc, urlete animalice, umbre care se preling printre copaci, mă lua cu fiori doar urmărind cursul firesc al vieții în acel ecosistem.
Dacă la asta mai adăugăm și posibilitatea existenței unui monstru distrugător al speciei umane, deja groaza și-a luat viză definitivă în inima privitorului.
Eh, dacă pe regizor l-am lăudat, nu pot proceda la fel în cazul scenariștilor care până acum au scris fițuici de amor și se simte din plin că nu au experiență pentru că povestea este haotică și inconsistentă.
Nu m-a deranjat ambiguitatea ei, că este evident că trebuie să decidem de unii singuri dacă Mama este nebună sau spune adevărul, pe mine m-a sâcâit nehotărârea celor doi de a se hotărî care teorie este reală.
Că oferă amănunte care te îndreaptă când înspre o concluzie, când înspre alta, este un lucru admirabil, că fix asta aștept de la un thriller psihologic, dar aici indiciile se bat cap în cap.
Nu doar atât, chiar se contrazic unele pe altele astfel încât orice deznodământ va fi ales în final nu va avea sens din cauza a ceea ce s-a petrecut anterior.
Așadar, scenariul păcătuiește grav prin încălcarea unor reguli primordiale în genul horror.
Una este să fii ambivalent, să pui la treabă mintea spectatorului să stabilească el ce vrea să creadă, alta este să oferi informații care se anihilează reciproc și transformă filmul într-un terci necomestibil.
C-o dau când într-o parte, c-o dau când în alta, nu-i bai, așa trebuie la un asemenea film, dar aici, indiferent cum o dădeam, nimeream cu capul într-un perete care-mi zdruncina creierii.
Din punctul meu de vedere, concluzia este clară încă din primele minute pentru că este oferit un amănunt uriaș care spulberă orice mister.
Plus de asta, de-a lungul poveștii sunt presărate chestii supărătoare care ar fi trebuit să le dea cu virgulă scenariștilor.
Adică supraviețuitorii sunt în ditamai pădurea care colcăie de hrană și ei crapă de foame? Nu le-a dat prin cap să pună și ei o amărâtă de capcană?
Și dacă mai știu ceva din fizica de la școală, este imposibil să tragi după tine atâtea sute de metri din sfoara folosită de personaje, sfoară care nu este deloc subțire.
Deși sunt slabi ca o scândură și lihniți de foame, protagoniștii manevrează cu ușurință sfoara de parcă în permanență au doar 5-10 metri desfășurați, nu sute.
În realitate ar fi necesitat o forță titanică pentru a se putea deplasa atât de sprinten. Dacă mă înșel, rog fizicienii să mă corecteze.
Sunt câteva exemple dintr-un scenariu scris din vârful patului fără să fie depusă o minimă muncă de documentare pentru a imprima niscai realism acțiunilor din film.
Dacă am început cu laude, hai să termin în aceeași notă, actoria este la cote înalte și era necesar să fie așa pentru a putea vinde misterul care planează deasupra poveștii.
Că joacă bine Halle Berry, nu-i de mirare, chiar dacă filmul nu este deloc reușit, ea încearcă să stoarcă tot ce poate de la un personaj complex.
Rolul este unul solicitant, o mamă devotată care-și iubește copiii mai mult decât propria-i viață și pentru care ar face orice sacrificiu, dar care poate fi și țăcănită / abuzivă fără să-și dea seama.
Pe mine m-au surprins puștii, gemeni cu firi total opuse care reprezentau chiar cele două brațe ale acestei balanțe narative.
Unul o credea orbește pe mă-sa că-n lume s-a propagat un Rău suprem, altul punea la îndoială spusele ei, că nu era convins că este adevărat.
Cine are dreptate?
Poate ambii, poate niciunul.
🏆 Never let go – Verdict 👍 sau 👎
Este un film care pornește de la o idee cu potențial, oferă câteva sperieturi zdravene, chiar dacă suferă de ZPL (zgomote puternice leneșe), vine cu o atmosferă macabră, dar are un scenariu eșuat.
Nici măcar interpretarea excelentă a celor trei actori nu salvează povestea care nu știe în ce tabără să se poziționeze și până la urmă se dă cu ambele. Sau cu niciuna.
Nah, că și eu pot fi la fel de indecis ca scenariștii.
Aduce ca stil cu câteva din filmele lui M. Night Shyamalan, că are și el unele cu acțiunea plasată în pădure, care se joacă în aceeași groapă cu nisip, așa că anumite trucuri tehnice pot părea cunoscute.
Pe mine nu m-a convins să-i ofer mai mult de 5 metri de sfoară pentru că scenariul este plin de neconcordanțe uriașe.
(2,5 / 5)
