Nu prea mă omor cu romanele românești, probabil am rămas cu sechele de la școală când citeam numai povești depresive.
Dar conjunctura a făcut să mă lovesc de Acel martie semnat de către Olivia Odăianu, o carte pe care am dat-o gata în câteva ore.
🎬 Olivia Odăianu: Acel martie – Premisă 🕮
Anabel abia s-a întors acasă dintr-o vacanță de poveste petrecută cu iubitul ei, Denis, pe meleaguri exotice.
Ruptă de oboseală, rupe și ea patul cu un somn îndelung întrerupt de un sunet strident reprezentat de soneria telefonului.
Veștile nu sunt deloc bune, printre altele află că Daniel nu a fost chiar atât de sleit de puteri și a făcut gimnastică aerobică în patul unei alte domnișoare imediat după aterizare.
După ce-i toarnă fostului ei iubit o scenă în văzul tuturor, Anabel dă peste Vladimir care face pe gentilomul și vrea s-o ajute, oferindu-i un pardesiu pentru a-i stârpi frigul.
Eh, și de aici se declanșează o serie de aventuri palpitante pentru că Anabel dispare cu pardesiul care conținea un stick plin de informații confidențiale.
💭 Olivia Odăianu: Acel martie – Comentariu 🍿
Încerc să fiu mai elegant în exprimare și să nu azvârl cu prea mult acid, dar mă văd nevoit să încep cu câteva părți negative suculente care au știrbit din experiența lecturării.
Tehnoredactarea are multe greșeli, sunt cuvinte despărțite în mijlocul rândului, nu la final, lipsesc virgule acolo unde ar trebui să fie și sunt puse unde nu își au rostul, uneori chiar între subiect și predicat.
Plus că am fost sâcâit de o neconcordanță apărută la începăut.
Inițial, ni se spune că dispariția stick-ului echivalează cu pierderea informațiilor stocate, adică un dezastru incomensurabil.
Peste 7 pagini aflăm de la același personaj că, de fapt, informațiile au fost salvate într-un loc sigur, deci nu ar fi mare pagubă.
Cu scuzele de rigoare, atrag atenția că patetic nu este folosit corespunzător, nu are același sens ca „pathetic‟ din engleză.
Îmi permit să fac această mențiune pentru că și eu, la rândul meu, îl utilizam greșit și am fost tras de urechi și am băgat la cap.
Și ar mai fi o singură chestie care nu s-a așezat bine pe sinapse, dialogurile nu par naturale, nu se pupă cu situația în care se află personajele.
Mie nu mi-ar arde să admir culoarea caselor sau a obloanelor de la ferestre dacă aș fi urmărit de niște asasini ruși profesioniști.
Pare că am desființat romanul până acum, dar nici pe departe, pentru că de acum încolo intru în zona laudativă.
Deși este incredibil de scurt, abia trece de 200 de pagini, de asta l-am și gătat în câteva ore, se petrec foarte multe la nivel narativ.
Nu se pierde prea mult timp cu caracterizarea îndelungă a personajelor, însă nici nu a fost nevoie, după câteva zeci de pagini citite aveam impresia că le știu de-o veșnicie, că am fost la grădiniță cu ele.
Așadar, fiecare primește o personalitate distinctă fără să se insiste cu paragrafe peste paragrafe care duc la o aglomerare inutilă de cuvinte care ar fi transformat cartea în maculatură.
Desigur, este loc de îmbunătățire, sunt unele chestii prea bruște, dar poate în partea secundă vor veni anumite completări.
Ritmul este infernal, nu există momente de repaus, întâmplările vin de-a valma, iar personajele implicate au fiecare câte un secret zguduitor.
De aceea, în a doua jumătate a cărții, răsturnările de situație sunt la ordinea zilei, ca într-un thriller american a la Jeffery Deaver (pe el îl menționez pentru că este favoritul meu), și asta mi-a plăcut foarte mult.
Din momentul în care m-am prins că nu voi avea parte de-o dramă romantică în care ea este înșelată de el și apoi se pune pe jelit, ci că voi primi o acțiune alertă, mi-am pus creierul la treabă.
Am început să procesez informațiile primite pentru a-mi da seama de legătura dintre multiplele personaje care, în aparență, nu au nimic de-a face unele cu altele.
Aici trebuie s-o aplaud pe autoare pentru că a țesut o poveste atât de alambicată și întortocheată încât mi-a amorțit simțurile, făcându-mă să cred că am deslușit misterul.
Păcate amărâte, fix când creștea pipota-n mine că m-am prins de șmecherie, zbang, venea bâta scriitoricească, de fapt, ditamai drugul, care-mi amesteca-n cap toate teoriile și trebuia să o iau de la capăt.
🏆 Olivia Odăianu: Acel martie – Verdict 👍 sau 👎?
Nu mă așteptam de la o carte românească să aibă un concept atât de americanizat și plin de suspans.
Este total diferită față de dramele răsuflate despre pupa-mi-aș pământul de sub tălpi sau alte asemenea bazaconii filozofice-psihologice care adorm cititorul.
Pentru mine a reprezentat ceva proaspăt, posibil să mă înșel și să fie și alte romane autohtone în acest gen, dar sunt nevoit să mă repet, nu citesc autori de pe meleagurile noastre.
Ruși malefici, secrete medicale, trădări amoroase, politicieni corupți, surprize peste surprize, ce altceva să mai vreau de la un roman atât de scurt?
Care, apropo, aici mi-a dat la temelie, se termină ca Infinity war, în mijlocul acțiunii, urmând să apară și bucata secundă.
Se simte tremurătura peniței ca urmare a debutului, emoția din așezarea cuvintelor pe foaie, de aceea nici nu sunt (prea) draconic, așa cum îmi este firea.
Ce aș vrea de la partea secundă? Mai multă atenție la detalii, o frazare mai îngrijită și o tehnoredactare mai bună, poate nu par importante, dar deranjează asemenea erori.
Mie, cel puțin, mi-au sărit imediat în ochi.
Evident, nu se ridică la nivelul greilor pe care îi am lista de favorite, nici nu aveam asemenea pretenții, și nici nu este o critică, este doar o constatare.
Având în vedere că, totuși, n-am putut lăsa cartea din mână până n-am terminat-o, înseamnă că povestea este captivantă, ceea ce este mai presus de orice în genul thriller.
În concluzie, ce pot spune este că am avut de-a face cu un debut promițător care mă face să pândesc continuarea că e musai să aflu ce se va petrece mai departe.
Iată că se poate veni cu ceva proaspăt în literatura română dominată, DOAR PRESUPUN, la fel ca în cinematografie, de câteva subiecte obosite și roase până la os.
Ca fapt divers, urmează să fie ecranizată, filmările ar trebui să înceapă la anul, fix în martie. Asta reprezintă o veste bună, însă entuziasmul mi s-a pleoiștit când am aflat, direct de la sursă, cine este regizorul.
Nu că ar fi vreun mare complot secret, dar nu o să-i menționez numele, voi scrie doar că a semnat un film românesc apărut în 2024 care îmi este foarte „drag‟.
(3,5 / 5)