Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Se știe că în anul în care Christopher Nolan lansează un film, acela este cel mai așteptat în lista mea.
Și în 2023 este vorba despre Oppenheimer, o biografie a omului cu atomica.
🎬 Oppenheimer – Premisă
Lecția de azi în ceea ce privește povestea care a stat în spatele acestui film nu va fi prea lungă.
Așa că nu este nevoie să vă luați notițe deoarece sunt informații pe care deja le cunoașteți.
Prezintă o parte din viața strălucitului Robert J. Oppenheimer (Cillian Murphy – A quiet place II), un fizician care cocheta cu genialitatea când venea vorba de teorie.
Guvernul american se prinde repede că inteligența lui trebuie fructificată, mai ales că la poartă bate un război mondial.
Astfel, sub comanda lui Leslie Groves (Matt Damon – Air), Oppie este pus șef la Los Alamos, în mijlocul pustietății.
Acolo trebuie să muncească din greu, cot la cot, alături de alți confrați într-ale științei, pentru a crea o bombă fantastic de puternică.
Pentru că dacă nu o fac ei mai repede, atunci cu siguranță le-o luau alții înainte și poate că filmul s-ar fi numit Rusnacov sau Naziberg.
💭 Oppenheimer – Comentariu 🍿
Pot compara acest film cu altul văzut chiar de curând, dar lansat în 1982, Gandhi.
Cele două producții seamănă izbitor de mult între ele în sensul că fascinează povestea personalităților prezentate.
Ambii au înfăptuit realizări extraordinare pe durata vieții lor, doar că în direcții total diferite.
Dacă unul a avut o misiune bazată pe pace, celălalt, adică Oppenheimer, s-a plasat la polul opus, s-a aflat la câțiva pași de distrugerea pământului.
Practic, unul a fost înger, celălalt diavol.
Filmul este unul greu de digerat pentru că nu este spectaculos sau flamboaiant, așa cum ne-a obișnuit Nolan.
Chiar și producții mai intime, precum Insomnia sau Memento, aveau ceva atractiv pentru a-ți menține interesul într-o permanentă mișcare browniană.
Aici aproape tot filmul se bazează pe dialog intelectual, fie că vorbim despre concepte științifice la care am căscat gura a plictiseală ca la școală, fie că asistăm la infinite audieri acuzatoare și parlamentări diplomatice la cel mai înalt nivel.
Se simt din plin cele 180 de minute pentru că uneori discuțiile deveneau prea dense în ceea ce privește informațiile furnizate.
Unele din care pricepe drace ceva dacă te duce bibilica, astfel că am ajuns să mă foiesc un pic în scaun din cauza inconfortului indus de film care, mai pe ocolite, mi-a transmis că-s cam prost.
Și nu pot să îl contrazic.
Scenariul semnat tot de Nolan, dar bazat pe cartea American Prometheus, nu se concentrează neapărat pe spectaculozitatea distructivă a bombei atomice.
Are o singură scenă cu adevărat zguduitoare, probabil una dintre cele mai terifiante din anii recenți.
Chiar dacă știam cum se va termina, pentru că suntem aici, tot am simțit nevoia să-mi țin răsuflarea când a început numărătoarea inversă mult temută care putea aduce sfârșitul umanității.
Da, este vorba despre testul Trinity care este de o intensitate atât de acaparantă încât a supt tot aerul din sala amuțită de auzeai cum se preling stropii de transpirație de pe frunțile privitorilor.
Ținând cont că însuși Nolan a declarat că filmul are un număr de 0 cadre cu CGI, realizarea tehnică este una măreață, cum doar el știe să o facă la acest moment.
Ar fi fascinant un documentar care să ne relateze amănunte din spatele scenelor despre cum a fost încropit acest film pentru că sunt sigur că nebunul de Nolan a detonat ceva prin deșertul american.
Regia este magistrală, dacă nici acum nu este premiat de Academie cu un Oscar, atunci nu cred că va mai primi acea statuetă.
Modul în care surprinde reacțiile și emoțiile lui Oppenheimer când este lovit de calamitatea reușitei sale este unul genial. Poate „prea genial‟ și asta s-ar putea să-i dăuneze lui Nolan.
Aproape că simțeam cum îi moare, atom cu atom, sufletul lui Oppie în momentul hierofaniei diabolice care i se cuibărește în minte.
Și nu doar aici excelează pelicula, ci reușește să se joace zglobiu cu îmbinarea scenelor, unele care sunt, evident, într-o ordinea aleatorie temporal, că doar vorbim despre Nolan.
Cred că și când prestează activități maritale nu o face urmând cronologia obișnuită, ci amestecă etapele pentru a condimenta experiența.
Deși atmosfera din film este una încărcată de angoasă filozofică și sinistru verosimil, nu ne lasă de izbeliște să înghițim numai în sec sau să ne topim de durere.
Sunt prezente câteva oaze de destindere, scenariul îmbinând seriozitatea mormântală cu câteva glume care au iradiat sala.
Plus că există ceva în film ce a reprezentat o premieră în producțiile lui Nolan.
N-o să dezvelesc momentul, că nu vreau să golesc sacul cu cadouri, dar pe mine m-a luat pe nepregătite
La nivel actoricesc ce mai este de comentat? Avem interpretări fabuloase din partea lui Cillian Murphy și Robert Downey Jr. (Chef).
Primul, chiar dacă nu atinge acel apogeu nedorit al carcasei goale care ajunsese Oppenheimer ca în acest interviu cutremurător, joacă impecabil când vine vorba de a ne transmite trăirile sufletești ale personajului.
Iar al doilea are un rol important, după Oppenheimer, care este clar vioara întâi, pe el cade accentul, el reprezintă partea politică a filmului, una dizgrațioasă.
Pe scurt despre acest aspect, că nu vine cu ceva nou, ești bun cât le ești de trebuință, cum ți-au epuizat utilitatea, cum te aruncă precum o otreapă, neștiind cum să te discrediteze mai repede.
Fără să-i diminuez rolul lui Tony Stark/Iron Man din MCU, aici, în Oppenheimer, Downey Jr. ne arată de ce este în stare cu adevărat în ceea ce privește actoria, atingând același nivel ca în Chaplin.
Am rămas perplex la numărul uriaș de actori cunoscuți ce s-au preumblat pe ecran.
Despre unii aveam cunoștință că își vor face apariția în Oppenheimer, dar alții m-au luat prin surprindere.
Nu îi înșir, că sunt prea multe nume, pentru asta există IMDB.
La nivel tehnic filmul este ireproșabil, Nolan a apelat la oameni din spatele camerei de filmat cu care a mai lucrat, deci relația este una împământenită și fiecare a știut ce așteptări au ceilalți.
Imaginea (Hoyte Van Hoytema) este superbă, iar coloana sonoră (Ludwig Göransson) accentuează gravitatea întregii pelicule și trimite o undă de șoc resimțită din plin în anumite scene cheie.
🏆 Oppenheimer – Verdict 👍 sau 👎
Nu este un film care să-ți aducă multă bucurie pentru că te învăluie într-o perdea groasă de apăsare sufletească și are menirea de a-ți pulveriza, pe moment, pofta de viață.
La fel ca Gandhi, n-am ce face, tot cu el îl compar, impresionează prin viața omului care este transpusă pe ecran, nu neapărat prin filmul în sine.
Imaginați-vă, deși este imposibil, cum ați putea trăi știind că ați fost părtașii principali la crearea unei arme atât de puternice încât este capabilă să facă țăndări o planetă întreagă.
Aici rezidă elementul horror din Oppenheimer, groaza din privirea omului de știință când realizează ce monstru distructiv a născut mintea lui.
Este întruchiparea perfectă a vechii zicale care se termină cu „… practica ne omoară‟.
Aici chiar este la propriu.
Dacă nu știam cine știe ce despre viața lui Oppenheimer, acum am impresia că am aflat mai mult decât aveam nevoie.
Și aici nu detonez bomba, mențin suspansul dacă nu sunteți puși la punct despre acest subiect, așa cum am fost eu, pentru a lăsa loc de surprize.
Având în vedere tema abordată, dar și savanții formidabili care au rămas în istorie și care apar prin film, am simțit cum îmi este elevat nivelul de cultură generală.
Am ieșit de la Oppenheimer mai trist și mai abătut, că nu-i un film plăcut de urmărit, dar și cu ceva cunoștințe noi dobândite, de parcă am fost la un seminar de știință avansată.
Este o poveste cauționară care trage un semnal de alarmă care se pierde în van, dacă putem ceva, nu înseamnă neapărat că și trebuie să înfăptuim acel ceva.
Această joacă de-a Dumnezeu are menirea de a ne pune pe o traiectorie ireversibilă de auto-distrugere.
Mi-a oferit ce anticipam, dar parcă a lipsit ceva, nici nu știu ce.
Eu eram pregătit să-l propulsez pe locul 1 în topul filmelor favorite all time sau, dacă nu, măcar al anului 2023, însă ceva n-a explodat cum trebuie.
A trebuit să dorm peste el, să-l rostogolesc peste noapte pentru a ajunge la o concluzie satisfăcătoare și cred că m-am decis, am să-i întocmesc 9 dosare amănunțite, că nu se știe când voi avea nevoie de ele.
(4,5 / 5)
Se pare că doar Nolan își mai permite azi să respecte adevărul istoric. Adică în distribuția mamut a filmului singura pată de culoare e actorul egiptean. În rest, TOȚI sunt albi. Și sunt doar două personaje feminine
(ambele cu mari defecte). În rest, e ‘sausage fest’.
Mă face să zâmbesc faptul că au băgat în trailer singura secvență în care apare un actor negru. Dar acela este un figurant 🙂
S-avem pardon, are mult negru în film, că-s o grămadă de secvențe alb-negru 🙂🙂🙂
Consider ca acest film trebuia sa fie realizat la numai cativa ani de la bombardamentul atomic din Japonia. In aceste conditii, cunoscandu-se puterea distrugatoare a bombei atomice, oamenii de stiinta si studentii din lumea intreaga ar fi pus in miscare proteste uriase care sa interzica constructia acestor arme. Acum, orice tara , chiar saraca fiind, te ameninta cu rachete nucleare ce pot lovi la mii de km distanta fata de punctele de lansare…. Si inca ceva. Sintagma biblica ,,Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti’,’ se refera, intr-o masura si mai mare, si la generatiile care vin…
Au fost destule filme despre pericolul bombe atomice facute la cativa ani dupa acel bombardament. Si ce au rezolvat? Nimic.