NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Cum pușcăria e un subiect la modă zilele astea, m-am uitat ca vițelul la Poarta Nouă. Pardon, la Poarta Albă.
📖 Premisă
Suntem în 1949. Adrian (Cristian Bota – Cazul Samca), Ninel (Sergiu Bucur) și Anuca (Mădălina Craiu – Luca) încearcă să fugă din România trecând Dunărea. Fata se dă la fund, dar băieții sunt prinși și ajung într-un lagăr de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră.
Acolo nu contează prea mult cine ai fost înainte. Ziua înseamnă muncă până la epuizare și norme pe care trebuie să le îndeplinești indiferent dacă organismul mai este sau nu de acord.
Canalul din film are în spate o realitate documentată. Prima etapă a lucrărilor a început în 1949, iar în zonă au funcționat colonii de muncă forțată în care regimul comunist a trimis inclusiv deținuți politici.
💭 Comentariu
🎥 Alb-negru, dar prea curat
Mi se întâmplă foarte rar să spun asta despre un film românesc, dar Poarta Albă parcă e filmat prea frumos.
Alb-negrul ar fi putut să-mi dea senzația unui document recuperat după zeci de ani dintr-un sertar. O bucată de trecut scoasă la lumină. Numai că imaginea e atât de curată, încât uneori aveam impresia unei producții TV ceva mai scumpe. Un serial istoric bine pus la punct, cu toată lumea pregătită pentru următoarea scenă.
Știu că sună ciudat să reproșez unui film că arată prea bine. Numai că, într-un asemenea loc, eu voiam să simt praful printre dinți și mizeria în ochi. Aici simțeam uneori că sunt în camera de așteptare a unui medic ginecolog. Atât de sterilizată pare imaginea.
Cu toate astea, alb-negrul îi dă filmului o identitate clară. Doar că pentru mine frumusețea asta intră uneori în contradicție cu locul pe care încearcă să-l recreeze.
⛏️ Canalul înaintează. Povestea se târăște pe câmpie.
În ciuda subiectului dureros, povestea nu escaladează un munte. Se târăște pe o câmpie de la început până la sfârșit.
Intrăm în lagăr și vedem cum arată existența de acolo. Se muncește până când corpul nu mai vrea, hrana e puțină, iar cine nu mai poate devine imediat o problemă pentru cei care conduc locul.
Amu’ nu zic că trebuia să apară Steve McQueen să organizeze Marea evadare de la Canal. Dar mi-a lipsit senzația că șurubul se strânge de la o secvență la alta.
În schimb, filmul nimerește foarte bine altceva: banalitatea violenței. Bătaia nu mai este un eveniment. Devine parte din program.
Nu vine nimeni cu instrumente elaborate de tortură și o prezentare multimedia despre suferință. Ai o curea, o bâtă, o cutie în care bagi omul și gata. Mâine se reia programul.
Și aici Poarta Albă lovește cel mai bine. Arată tortura ca pe ceva care a intrat atât de adânc în rutina lagărului încât aproape că nu mai surprinde pe nimeni de acolo.
Am văzut filme mult mai dure, dar aici jur că au fost momente când mă durea pe mine corpul privind.
Apoi îmi aminteam că sunt în libertate, îmi întindeam puțin oasele și redescopeream avantajele democrației asupra coloanei vertebrale.
👥 Sunt acolo. Dar cine sunt?
Adrian și Ninel sunt problema mea cea mai mare cu filmul.
Stau cu ei aproape toată povestea și la final mi-am dat seama că știu foarte puțin despre cine erau înainte să ajungă în lagăr. Cel mult am aflat că unul dintre ei e tâmplar. Nu, nu acel tâmplar.
Și aici mă pierde puțin filmul. Îmi pare rău pentru ce pățesc, normal, dar n-am ajuns să țin la ei ca oameni. N-am apucat să-i cunosc.
Filmul se uită, de fapt, mai mult la lagăr ca întreg decât la cei doi. Iar când face asta, își mai recuperează din puncte.
În barăci ajung oameni educați, preoți, artiști și oameni care înainte aveau profesii și vieți complet diferite. Acum au ajuns toți în aceeași uniformă și la mâna unuia care poate să-i pocnească doar pentru că are voie.
Cam atât valorează diploma când cheia de la celulă e la altul.
Contrastul ăsta mi s-a părut mai puternic decât povestea individuală a lui Adrian și Ninel.
Nici gardienii nu sunt făcuți toți din aceeași bucată de lemn. Mai apare câte unul căruia îi tresare omenia și momentele astea îmi plac pentru că rup puțin schema simplă cu deținutul bun și paznicul bestie.
✝️ Ce mai poate să-ți ia?
În lagăr îți pot lua hainele, mâncarea, somnul și, la nevoie, câțiva dinți. Cu gândurile tale e ceva mai complicat.
Deși nu le am cu religia, bucata asta primește o notă mai mare în catalogul meu.
Credința nu scoate pe nimeni din lagăr și nu oprește bâta. Oamenii tot muncesc, tot flămânzesc și tot pot fi loviți. Dar pentru unii dintre ei rugăciunea rămâne ultima bucată de libertate.
Într-un loc în care altcineva hotărăște aproape tot ce faci cu propriul corp, mai rămâne măcar ceva ce gardianul nu poate trece pe inventar. Și aici Mărgineanu spune destul fără să transforme filmul într-o predică.
🚧 Acum puteți să-mi dați sentința
Știu că nu este locul potrivit pentru glumele mele stupide. Puteți să-mi dați câțiva ani cu executare.
Dar uitându-mă cât se muncește la Canal, m-am gândit că, dacă mai facem câteva filme de genul ăsta și păstrăm numai productivitatea, poate terminăm și noi autostrăzile alea.
Gata. Îmi execut pedeapsa și continuăm.
📚 Istoria nu face automat filmul
Scenariul semnat de Nicolae Mărgineanu și Oana Maria Cajal pornește din mărturii ale foștilor deținuți. Printre sursele declarate sunt cărțile Vărul Alexandru de Adrian Oprescu și Tortura pe înțelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici.
Și aici trebuie să separ două lucruri. Canalul și oamenii care au trecut prin locurile astea merită cunoscuți. Faptul că subiectul este important nu mă obligă însă să spun automat că și filmul este extraordinar.
Poarta Albă m-a făcut totuși să vreau să citesc mai mult despre ce s-a întâmplat acolo. Pentru mine, asta contează.
Când un film mă trimite după generic să caut mărturii și să verific ce s-a întâmplat în realitate, înseamnă că a reușit ceva.
Doar că, strict ca film, mi-a lipsit să-i cunosc mai bine pe Adrian și Ninel și să simt că povestea crește, nu doar că trec dintr-o zi nenorocită în următoarea.
🏆 Verdict
După Poarta Albă, gândul mi-a rămas mai mult la ce s-a întâmplat în realitate decât la filmul pe care tocmai îl văzusem. Și nu cred că asta este neapărat o înfrângere.
Unele pedepse sunt atât de simple și de brutale încât aproape că le simți în propriul corp, iar felul în care bătaia și munca până la epuizare ajung rutină rămâne unul dintre lucrurile pe care filmul le face cel mai bine.
Mi-a plăcut și felul în care privește comunitatea din lagăr, mai ales când credința sau câte un gest mărunt de omenie îi împiedică pe oameni să devină doar niște numere.
Dar Adrian și Ninel au rămas prea străini pentru mine, iar imaginea aceea atât de curată m-a ținut uneori de partea cealaltă a ecranului.
Poarta Albă are destule momente reușite ca să-i recunosc meritul, chiar dacă nu m-a prins pe cât ar fi putut.
Trailer
