Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Presence era pe lista mea de filme așteptate pentru 2025 pentru că părea a avea un concept original.
Și era regizat de Steven Soderbergh (Logan lucky).
🎬 Presence – Premisă 📖
Rebekah (Lucy Liu – Red One) și Chris (Chris Sullivan – Live by night) se mută în casă nouă. Nu vin cu mâna goală, ci cu odraslele lor, Chloe (Callina Liang) și Tyler (Eddy Maday).
Mort să-mi fie interesul pentru filme dacă vă mint, în casă există o prezență, iar toată acțiunea are loc prin ochii ei care înlocuiește camera de filmat.
Și, astfel, tu, privitor, ești chiar fantoma care asistă la ce se petrece în acea casă.
Nu trece mult timp și Chloe, cea mai susceptibilă la fenomene paranormale, începe să se simtă urmărită de ceva nevăzut, dar nimeni nu o crede.
Motivul este unul bine întemeiat, tocmai a trecut printr-o tragedie care a zdruncinat-o și mintea ei este șubrezită.
💭 Presence – Comentariu 🍿
Conceptul de la care pleacă povestea este unul foarte interesant, deși nu chiar original, însă are un mare potențial în mâini capabile.
Scenariul semnat de David Koepp (Jurassic Park) nu se ridică la nivelul așteptărilor pentru că povestea concepută se preta mai degrabă la un scurtmetraj.
Filmul începe cu o panoramare a tuturor camerelor din casă din perspectiva prezenței care plutește lent și cercetează fiecare cotlon, spre disperarea mea care începuse să fiarbă.
La lentoarea ritmului narativ contribuie și prea multe tranziții între scene care sunt prost implementate, tăind brusc acțiunea și enervându-mă prin cadrele negre folosite pentru trecerea de la o secvență la alta.
Aceste aspecte duc la lungirea inutilă a filmului tocmai pentru că povestea nu este suficient de suculentă pentru a justifica o producție de 90 de minute.
Asta nu înseamnă, însă, că Presence este o petardă, nici vorbă, am înșirat la început punctele negative, să scap de ele, să nu mă mai … bântuie.
Trebuia să menționez din capul locului că filmul nu este horror, ci o dramă psihologică presărată cu elemente supranaturale.
Dacă dăm la o parte fantoma care este în permanență în scenă, nu lipsește nici măcar o secundă, atunci personajul central al poveștii este Chloe.
Ea este cea care suferă de pe urma pierderii unei prietene dragi și încă din start apare întrebarea primordială: Cine-i spiritul care-i tot suflă-n ceafă?
Să fie amica ei care nu se poate despărți de această lume și vrea să rămână în preajma lui Chloe? Sau scenariul este mișel și ne îmbârligă cerebral să o luăm pe căi greșite?
Nu există momente care să sperie cu adevărat, filmul este lipsit de „jumpscares‟, de sunete puternice picate din senin, de tertipurile specifice unei producții care nu știe să provoace spaimă în mod natural.
Aici de bază este arderea lentă a poveștii care ne prezintă o familie aparent obișnuită, dar relațiile dintre membrii ei nu sunt chiar cordiale.
Ba chiar aș putea spune că Trump și Putin se înțeleg mai bine decât părinții cu copiii din acest film.
Cum toată povestea este văzută prin ochii fantomei, aspectul tehnic este unul extrem de bizar, mă simțeam ca într-un joc video la persoana întâi și îmi venea să pun mâna pe mouse să-mi mișc personajul.
Dar m-am obișnuit rapid și m-am lăsat purtat de un val de mister care plutește deasupra poveștii în cele 90 de minute pentru că enigma identității spiritului trebuie rezolvată înainte să primim mură-n gură.
Pe acest palier filmul se descurcă bine spre foarte bine, pare că-i previzibil, dar finalul m-a amețit de cap cu ajutorul unor schimbări de macaz pe care nu le anticipam.
Mă rog, am bănuit eu ceva ca urmare a unui indiciu prea mare oferit la un moment dat de un personaje pe care-l ia gura pe dinainte, dar tot nu am ghicit cu exactitate ce se petrece.
Nu insist prea mult, că sunt șanse să am șapte ani de ghinion dacă spulber vreo surpriză, dar veți avea mult de gândit după ce marea revelație este dezvăluită.
Din acel moment își intră în drepturi un anumit paradox care încinge creierul de zici că-i pneu pe grila de start la o cursă de Formula 1.
Cu cât mă gândeam mai mult la ce s-a petrecut, cu atât devenea, simultan, mai clar și mai confuz.
Actoria nu este vreo forță nucleară pentru că nu umanul este cel care contează aici, ci prezența bizară care are un comportament aparte.
În mod clar nu-i vreun spirit malefic, asta pot spune fără teama de a da afară din casă vreo surpriză, dar nici nu îi sunt clare intențiile.
Duhul bâjbâie fără sens, ca și când nu ar ști ce caută acolo și care îi este scopul, de ce este captiv într-un tărâm dintre viață și moarte.
Ca idee, că știu că o să strâmbați din nas la anumite abilități ale prezenței care sunt folosite într-o ipostază, dar nu în alta, când ar avea mai multă logică, dar totul se va lămuri la final.
🏆 Presence – Verdict 👍 sau 👎?
Hai că voiam să scriu un articol scurt, din categoria Pe Repede Înainte, dar m-am lungit cu vorba pentru că filmul îmbie la discuții interminabile.
Nu zic că-i vreun The sixth sense sau The others din punct de vedere al calității poveștii sau al răsturnărilor de situație, dar este un filmuleț care pune la treabă cortexul intrat într-o stare de lâncezeală după multe blockbustere urmărite.
Se concentrează mai mult pe un studiu psihologic al felului în care ne adaptăm pierderii celor dragi, chit că aici este vorba de o prietenă, nu de un membru al familiei.
Ar putea părea plictisitor pentru că, repet, nu este horror, dar cu răbdarea treci marea și merită urmărit până la capăt pentru a vedea dacă teoriile țesute pe parcurs se dovedesc corecte sau nu.
Eu am să-i pregătesc 8 pahare cu suc de portocale pentru că mi-a plăcut în ciuda unor inadvertențe și a potențialului oarecum irosit de o poveste subțirică.
(4 / 5)
