Pe vremea lui Princess Mononoke (Mononoke-hime) nu exista categoria Oscar pentru cel mai bun film animat.
Păcat.
De ce?
Urmează să aflați.
🎬 Princess Mononoke – Premisă
Ne dăm huța prin pădure, cu un trib ce trăiește din roadele pământului la poalele unor munți.
Tânărul viteaz Ashitaka își vede de ale lui când necazul îl năpădește subit.
Practic, o ia în mână.
Mă refer la o vrajă teribilă care îi atinge brațul și urmează să i se împrăștie în tot corpul ca, în final, să îl ucidă dacă nu găsește leac.
Neștiind ce să facă, o apucă de nebun pe unde vede, ducându-se în inima pădurii în speranța că-l va îmbuna pe zeul protector al acesteia să-l vindece de blestem.
Cum un necaz nu vine niciodată singur, nimerește în mijlocul unui război purtat între creaturile pădurii și niște oameni hulpavi care vor să atenteze la resurse naturale care nu le aparțin.
Că vrea, că nu vrea, trebuie să se implice în acest conflict pentru că se interpune în calea lui spre salvarea de la moarte.
Și în pelerinajele lui prin pădure dă și peste prințesa Mononoke, că doar nu uitam taman de ea.
💭 Princess Mononoke – Comentariu 🍿
Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că acest film are un rating PG13.
Nu știam asta înainte de a-l urmări, dar aveam să descopăr repede că nu-i deloc pentru copii de-o șchioapă.
Avatar, ups, făcui confuzie, Princess Mononoke este destul de violent pentru un film animat, deoarece decapitările și dezmembrările sunt la ordinea zilei, că de asta avem parte de conflagrație, chit că-i animată.
M-aș avânta până într-acolo încât am curaj să scriu că-i mai brutal decât filme de război de pe la Hollywood pentru că nu sfiește deloc și ne arătă acte sângeroase care m-au luat prin surprindere.
Așadar, ați fost avertizați, Princess Mononoke nu este recomandat celor care leșină când află că le pică un dinte de lapte. Sau o măsea de minte, dacă vorbim de oameni sensibili.
Povestea nu este neapărat originală, ea fiind o masivă sursă de inspirație, așa cum m-am scăpat mai sus, pentru Avatar.
Dar, la rândul ei, animația s-a folosit de alte scrieri de dinaintea ei pentru a ne prezenta o situație de când lumea în care unii lacomi se vor război din orice motiv pentru a-i jefui pe cei care nu se pot apăra.
Sau despre care se presupune că nu se pot apăra.
În cazul de față, a doua variantă este cea corectă.
Doar că tot ce mișcă-n pădure, râul, ramul, prieteni cu cei asupriți, se prezintă sub forma unor creaturi animaliere de mari dimensiuni care fac prăpăd, decimându-i pe intruși.
Aici nu se simte cum că scenariul ar lua partea vreunei tabere pentru că accentul cade, culmea, pe Ashitaka, nu pe Mononoke.
El o arde pe stil elvețian, dorind să fie neutru, strigând pace în stânga și în dreapta, doar că nimeni nu-l bagă în seamă și războiul nu are momente de relaș.
Personajul lui este unul incredibil de bine conturat, extrem de nuanțat, multidimensional, cu acțiuni contrastante, este și pacifist, dar nu se dă la o parte când vine vorba de a-i proteja pe cei dragi lui.
Și nu doar pe ei, ci pe cei neajutorați, indiferent de ramura regnului animal din care fac parte respectivii.
Nu contează că-s lupi aflați la ananghie sau oameni care au dat de dat de dracu`, sunt ființe care au nevoie de protecție în fața pericolului și el nu face discriminări rasiale.
Așadar, filmul colcăie de complexitate narativă, până și perioada în care este setată acțiunea este un melanj de arhaic bazat pe natural și modernism născut din progresul tehnologic.
Spre deosebire de alte animații de la Ghibli, aici nu am sesizat o multitudine de mesaje, ci câteva recurente, dar bine implementate în scenariu.
Sau poate sunt, dar mi-au scăpat.
De bază este cel al comuniunii simbiotice dintre om și natură, o dorință utopică pentru că tăvălugul industrial nu (mai) poate fi oprit și, în final, de pierdut o vom face cu toții.
Și oamenii, că vom ajunge să distrugem natura din dorința noastră tot mai mare de expansiune, iar asta ne va aduce, probabil, extincția ca specie cu mult înainte ca Soarele să bubuie.
Dar și natura care va fi călcată în picioare de omul hulpav și care va deveni tot mai frugală și mai poluată. Însă măcar ea are puterea de a se regenera într-o perioadă mai lungă.
Măi oameni buni, animația este atât de bogată la nivel vizual încât nu știam unde să mă uit mai întâi.
La feluritele personaje care sunt creionate diferit în funcție de comportament, mentalitate și idealuri.
Este suficient să te uiți la chipurile lor și îți dai seama după emoțiile emanate sau după schimonoselile faciale ce hram poartă fiecare.
La mediul înconjurător migălos desenat, fiind acordată maximă atenție până și celor mai mici detalii.
N-ai cum să nu rămâi fermecat de frumusețea plantelor sau de drăgălășenia anumitor creaturi care sunt de-a dreptul fascinante.
Sau la bestiile fantastice care populează pădurea și care ies la iveală doar când natura este rănită și strigă după sprijin.
Aici mă și minunam de mărimea lor pantagruelică, dar eram și înfricoșat pentru că simțeam cum mă năpădește frica la văzul lor pentru că unele dintre ele chiar arată a demoni diabolici (știu, pleonasm, asta e, l-am folosit).
Iar ca o cireașă în vârf de tort vine nelipsita coloană sonoră care te străpunge muzical în suflet ca o săgeată înmuiată în cele mai melancolice tonuri topitoare de gheață.
Piatră să ai în tine, că ți-o transformă instantaneu în praf infinitezimal, atât de potentă este din punct de vedere emoțional muzica din film.
🏆 Princess Mononoke – Verdict 👍 sau 👎?
Este o animație care surprinde prin pluralitatea personajelor care nu-s doar albe/bune sau negre/rele, ci există un amestec de intenții și justificări care trag de tine în direcții opuse.
Nu credeam să fie atât de serios și sumbru pe alocuri, demonstrând că pot fi realizate și filme animate care să se adreseze unui public matur.
Nu am reticențe în a-l compara cu Avatar și pot spune că este mai barbar vizual decât blockbusterul gigant regizat de James Cameron.
Ba chiar mi se pare mai bun din toate punctele de vedere, mai ales al personajelor ambivalente, că până și ăia răi au unele motivații care te fac să îi privești cu niște ochi mai empatici.
Cum am pornit pe drumul bătătorit de Ghibli, se aseamănă cu primul film al acestui studio, Nausicaä of the Valley of the Wind, doar că aici totul este mai cizelat și abordat cu și mai multă atenție.
Chiar dacă ne aruncă în mijlocul unui război, colcăie de mesaje pacifiste pe care, din păcate nu are cine să le asculte.
Nu știu dacă mai era cazul să precizez, dar Princess Mononoke este un alt exemplu de ce Ghibli este cel mai bun studio de filme, nu doar de animații, ci în general.
Este adeptul calității, nu cantității, un concept perimat în zilele noastre în care alergătura după bani duce la apariția unor produse sub mediocre.
Nu mai am alte cuvinte de consumat că sunt secat de inspirație și nu vreau să mânii vreun zeu atotputernic, așa că nu recoltez mai mult de 10 kilograme de minereu că îmi sunt suficiente.
Închei cu un alt rând de aplauze pentru marele Hayao Miyazaki care ne oferă un alt exemplu al măiestriei sale inegalabile.