Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Neștiind ce să mai văd dintre „vechituri‟, mi s-a arătat în vis acest titlu, Spellbound, un film poate mai puțin cunoscut din filmografia marelui Alfred Hitchcock.
🎬 Spellbound – Premisă 🕮
Mergem direct la balamuc. Scuze, m-am exprimat neceremonios.
Suntem transportați la un spital/clinică de psihiatrie pentru a asista la un schimb de putere în fruntea conducerii.
Doctorul Murchison (Leo G. Carroll – North by Northwest) și-a ucis 20 de ani din viață conducând Green Manors, așa că este timpul să-i lase locul tânărului Edwardes (Gregory Peck – Gentleman`s agreement).
Unul dintre doctorii acelui așezământ, Petersen (Ingrid Bergman – Casablanca), cam pune ochii pe noul șef, că-i tare chipeș.
Însă comportamentul acestuia devine tot mai haotic pe măsură ce ajunge să-l cunoască mai bine.
Pare mai degrabă material de pacient decât de director.
Nu vă mai las mult întinși pe canapea, Edwardes suferă de amnezie și tot ce știe este că a ucis pe cineva.
Așa să fie? Sau mintea îi joacă feste?
💭 Spellbound – Comentariu 🍿
Cum se întâmplă în cazul unor filme venerabile, acesta având 8 decenii de la lansare, trebuie să bifez mai întâi aspectele care nu mai sunt deloc la modă.
Este vorba, în primul rând, de povestea de dragoste prea siropoasă, o hibă a acelor vremuri în care personajelor li se aprindeau călcâiele instantaneu când vedeau vreun fante june sau vreo domniță cu vino-ncoa.
Asta imprimă producției o tentă siropoasă și chiar copilăroasă pentru că personajele, adulți în toată firea, se comportă mai degrabă ca niște țânci răvășiți de hormoni.
Apoi vine partea tehnică, și ea îmbătrânită destul de urât, dar aici nu prea am cum să cârcotesc pentru că or fi secvențe ce arată fals până la ridicol, dar am văzut recent astfel de exemple și la filme cu bugete colosale.
În 1945 atât se putea, deci există o scuză întemeiată care mă face să absolv filmul de acest aspect mai neplăcut.
În schimb, povestea este fascinantă și maestrul Alfred Hitchcock ne dă o altă dovadă a talentului său imens creând o tensiune insuportabilă chiar și din situații sau lucruri banale.
Aici este ajutat de un scenariu inteligent și enigmatic pentru că te perpelește când pe o parte, când pe alta, în încercarea de a extrage adevărul din mormanul de informații oferite.
Și nu știi care-s reale și care sunt rodul unei imaginații bogate și al unui creier defect.
Dialogurile pline de cuvinte sofisticate și bombastice, specifice domeniului care se ocupă cu scormonirea în mintea pacienților pentru a identifica traume, sunt născătoare de multe întrebări.
Neștiind deznodământul, că-i prima oară când îl văd, am fost mereu în alertă, pregătit să-mi schimb diagnosticul pentru că știam că desfășurarea acțiunii va aduce surprize la fiecare serpentină narativă.
Și am avut dreptate.
Există câteva dezvăluiri șocante chiar și pentru 2024, darămite pentru 1945.
Pe unele le anticipam pentru că-s destul de evidente și nici filmul nu se screme prea mult să le ascundă, dar cele care contează, miezul exploziv, sunt extrem de bine integrate în poveste.
Nu știu dacă, retrospectiv privind, aș fi putut să-mi dau seama mai din timp de drăcovenia infamă care zace în spatele dezvăluirii finale, dar nici nu contează pentru că filmul m-a ținut prizonier în fața ecranului timp de aproape două ore.
Dacă am beștelit la început pelicula pentru că este perimată tehnic, trebuie să o laud pentru secvențele de vis în care amnezicul încearcă să-și aducă aminte ce s-a întâmplat.
Cum realizarea lor a fost patronată de Salvador Dali, se subînțelege că sunt aproape halucinante și pline de simbolistică, se folosesc mult de perspectiva forțată și nimic nu este ceea ce pare la prima vedere.
Semnificația imaginilor este cu totul alta, fiecare cadru trebuie interpretat pentru ca sensul fantastic să fie transformat într-unul care să aibă noimă pentru cazul investigat de doamna doctor Petersen.
Există la un moment dat, fie real, fie doar în imaginația mea, un interesant joc de lumini pe chipul celui care crede că-i criminal, dar nu știe sigur.
Este vorba de un joc alb-negru ce poate fi interpretat drept bun-rău, rai-iad, înger-demon, dar care te face să alternezi între cele două noțiuni total opuse care te bulversează și nu știi ce să mai crezi.
Regia este și ea excelentă, Hitchcock adoptând niște alegeri stilistice impresionante care nu fac altceva decât să adauge și mai mult mister unui caz și așa complicat.
Ce nu prea mi-a plăcut și, culmea, chiar pentru asta a primit singurul Oscar, a fost coloana sonoră, prea am găsit-o grosolană, întrerupând inoportun anumite scene care nu aveau nevoie de bubuituri pentru a naște palpitații cerebrale.
Și iată cum avem un film cu o protagonistă inteligentă, care-i bate pe toți la fund cu mintea ei, care crede cu tărie în ceva și își pune la bătaie expertiza pentru a-și impune punctul de vedere.
Mi-au plăcut și interpretările actorilor principali, Ingrid Bergman transmitea simultan frumusețe și intelectualitate sau tărie și fragilitate.
La rândul lui, Gregory Peck era înfricoșător prin schimbările bruște de comportament dictate de personajul său instabil psihic, unul traumatizat de anumite evenimente pe care nu le știm din start.
🏆 Spellbound – Verdict 👍 sau 👎
Nu prea pot să dau rateu cu un film semnat de Hitchcock, mai ales din genul thriller, aici fiind și al naibii de psihologic.
Parcă se insistă prea mult cu promovarea excesivă a acestei ramuri a doctoriei, dar este oarecum de înțeles, era încă la început domeniul într-o perioadă în care orice problemă se rezolva cu o frecție cu Carmol.
Faptul că a reușit să joace un meci de tenis de 5 seturi în mintea mea, când servindu-mi ași, când păcălindu-mă cu duble greșeli, este un testimoniu pentru talentul imens al regizorului.
Cu un material bine scris, Hitchcock face minuni în acest film ce poate să pară plictisitor și învechit, că nu are cine știe ce acțiune și se bazează aproape doar pe vorbe, dar nu l-am găsit deloc așa.
Asta mă determină, deși nu am idee în ce direcție să o apuc, să cumpăr nu mai puțin de 9 bilete de tren. Oriunde ar fi.
(4,5 / 5)
