Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
După ce a bubuit la boxoffice primul film, nu se putea Sony să stea cu mâinile-n sân, așa că iată-l pe Spider-Man 2 la treabă. Bine, oricum erau obligați să scoată un Spider-Man la fiecare cincinal să nu piardă drepturile.
În ciuda a ceea ce s-a petrecut în Spider-Man 1, Peter Parker (Tobey Maguire) nu o duce prea bine, se pare că meseria asta de erou ad-hoc îi cam consumă energiile, este destul de vlăguit, la școală are probleme, chiria îl bate mereu la cap, de suspinat după MJ o face în permanență, ce să mai, a ajuns o epavă.
Mai mult de atât, se pare că surmenajul acesta îi afectează cumva și calitățile de lipicios, suferă ceva disfuncții ejectile, până și păianjenul din el nu mai performează la cele mai înalte standarde. Săracul Peter, nici prin presă nu scapă, alter-ego-ul său este pus în permanență la zid de J. Jonah Jameson (J.K. Simmons – The tomorrow war), a cărui fițuică trăiește doar din beștelirea lui Spider-Man.
Și cum șade bine unui film cu supereroi, la orizont răsare antagonistul reprezentat de dr. Otto Octavius sau, mai bine zis, Doc Ock (Alfred Molina – Frozen II), care suferă un accident și devine cel mai mare pipăitor din lume.
Va reuși Spider-Man să iasă din letargia rutinată și să triumfe din nou?
În mare parte Spider-Man 2 este cam același film cu Spider-Man 1. Nu mai avem originea cu mușcătura păianjenului, dar firul narativ care urmează personajul negativ este identic, un om de știință se dedă la un experiment periculos care merge rău și voila, avem bad-boy-ul filmului.
Filmul mi s-a părut mai bun ca primul pentru că povestea este mai sumbră, mai serioasă, personajul lui Peter trece printr-o transformare evidentă, deși rămâne în esență același tăntălău drăguț, responsabilitatea pe care o cară pe umeri începe să îl apese și conflictul născut în interiorul său: să salveze în permanență necunoscuți, lăsând de izbeliște relațiile personale sau să o lase mai moale cu supereroismul și să se concentreze pe viața lui știind prea bine că asta înseamnă să-și irosească talentele căpătate fără voia lui.
A fost o plăcere nemărginită să urmăresc un film serios, lipsit de glume forțate și de momente în care personajele să se oprească din pumni și să facă schimb de bancuri cu Bulă.
Avem și umor, să nu credeți că totul este pe jelanie și inimă neagră, dar caterinca vine natural și în momente potrivite, ba ne face Peter să râdem prin neîndemânarea lui continuă, chiar dacă-i Spider-Man, ba J. Jonah Jameson ne isterizează prin obsesia lui nesănătoasă pentru decăderea lui Spider-Man care duce la câteva scene ilare.
Povestea nu este una deloc simplistă, mai ales în ceea ce privește motivația antagonistului.
Nu degeaba Doc Ock este considerat unul dintre cei mai „buni răi‟ din filmele cu Spider-Man pentru că este, la rândul lui, un personaj complex, cu un arc story foarte interesant, de la om de știință genial la potențial distrugător de orașe și invers, evoluția lui este chiar mai bună decât a lui Spider-Man.
Scenariul insistă mai mult pe relațiile dintre diferitele personaje și mai puțin pe acțiune, în ciuda faptului că deja știam cum stă treaba cu Spider-Man și așteptam ca filmul să intre mai repede în miezul acțiunii, nu, nicidecum, Sam Raimi nu se grăbește și jonglează cu mici drame, care mai romantice, care mai financiare, care mai personale, pe care le presară pe parcursul filmului.
Acțiunea este mai răruță, dar mai drăguță, efectele speciale sunt considerabil mai bune față de Spider-Man 1, nu m-a mai luat amețeala când Peter se dădea huța-huța printre clădiri și nici nu mai arată atât de fals, atât de CGI, ca în primul film. A și înhățat Oscarul pentru efecte speciale.
Nu are o bucată de bătălie grandioasă care să iasă cu adevărat în evidență, s-o ții minte peste ani și ani, conflictul este mai mult ideologic și cu picioarele/brațele în pământ, o fi orașu-n pericol, dar la bază avem doar 2 personaje care reconfigurează arhitectura parțială a New York-ului prin bumbăcelile lor deloc violente care sunt duse mai mult la nivel intelectual decât fizic. Cu toate astea, miza în joc este destul de distrugătoare, fără să zic mai multe, ideea este că expresia „soarele mă-tii‟ capătă alte conotații în acest film.
Ce mi-a mai plăcut la film este faptul că nu stă să te bată la cap cu povestiri din primul Spider-Man, te ia pe încredere că l-ai văzut și ești pus la punct cu toată tărășenia, așa că-și permite luxul de a prezenta în creditele de început un mic rezumat al filmului anterior fără a-ți nara în desfășurarea efectivă a acțiunii ce s-a petrecut în filmul original, de parcă stai prost cu memoria.
Revin aceleași fețe cunoscute ca în Spider-Man, de la Kirsten Dunst (Hidden figures) în rolul iubirii neîmplinite MJ până la James Franco (The disaster artist) ce-l joacă pe Harry Osborn care-l jelește pe tac-su mort.
Și când spun aceleași, mă refer până și la actorii din roluri secundare, nu doar că Stan Lee își face simțită prezența, dar mi-am dat seama că lui Sam Raimi îi arde și de glume, băgându-l din nou pe Bruce Campbell pe undeva, dar în alt rol față de cel jucat pentru câteva secunde în Spider-Man 1.
Rușine să-mi fie că n-am știut până acum că prostălăul de Joxer din serialul Xena este fratele lui Sam Raimi.
Mi s-a părut că Spider-Man 2 s-a dus într-o direcție neașteptată pentru un asemenea film, ne-a arătat și ce înseamnă să fii un supererou atunci când nu salvezi vieți, ce probleme cauzează această statură, că până acum era doar lapte, era doar miere, ura, uite supereroul ce viață faină are, orașul îl aplaudă, muierile-i cad la picioare, la vita e bella. Ei bine, uite că pentru Peter nu-i deloc așa.
Se duce un pic înspre dramatism romantic adolescentin de talkshow-uri proaste de după-amiază, m-a călcat de câteva ori pe nervi insistența cu care ne arată cât de capabil este Peter să-și facă praf și așa firava relație cu MJ, aș fi preferat mai puțină concentrare pe acest aspect și vreo două scene în plus de acțiune, dar chiar și așa, Spider-Man 2 trece, în opinia mea, peste Spider-Man 1, și îi tuflesc 9 poze de primă pagină de nu se vede.
(4,5 / 5)
Trailer:
