Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Star Wars: Episode II – Attack of the clones ne aruncă din nou în universul Star Wars la vreo 10 ani după evenimentele petrecute în The phantom menace.
Subiectul este oarecum asemănător, pentru că și aici avem un cuplu Jedi maestru – învățăcel, doar că elevul din Episodul I, anume Obi-Wan Kenobi (Ewan McGregor – The impossible, Jane got a gun, Christopher Robin, Doctor Sleep) este acum profesorul lui Anakin (Hayden Christensen), puștiulică invadat de midiclorieni din filmul anterior și care acum, la adolescență, este în limbă după Padme, fostă regină, actualmente senator (Natalie Portman – Jackie, Annihilation, Endgame).
Normal că față de primul film Anakin s-a transformat dintr-un țânc mucos într-un Făt Frumos excitat în permanență, în timp ce Padme a rămas la fel, la aceeași vârstă. Eh, d-ale scenariștilor.
Amu` Anakin și Obi-Wan au drept misiune să o păzească pe Padme pentru că domnița are mari probleme letale, cineva vrea să o pună la orizontală, dar nu cu același gând ca al lui Anakin, ci definitiv, să o omoare. Cine și de ce? Căscați gura la Attack of the clones.
Pe lângă acest fir narativ, în film continuă misterioasa rebeliune împotriva Republicii, apar din toate părțile semnale că tot mai multe specii și planete se dau de partea răului și Republica devine tot mai fragilă, iar un război iminent se apropie cu pași repezi.
Și săracii cavaleri Jedi, cum naiba se face, că tot în cârca lor pică sarcina de a dejuca acest complet monstruos și a afla cine este în spatele lui.
Acum ies la rampă mai abitir și alți Jedi, precum Mace Windu (Samuel L. Jackson – nu în înșir filmele, că umplu pagina, pe scurt, toate!) și verzuliul Yoda. Și nu scăpăm nici de Jar Jar Binks, dar aici măcar nu este atât de mult scos la înaintare.
Dacă la The phantom menace nu am înțeles în totalitate valurile de ură, la Attack of the clones mă inserez fără să clipesc în rândul celor care hulesc filmul pentru că ăsta nu este Star Wars, este o poveste de dragoste adolescentină, plină de stânjeneală, generatoare de strâmbături din nas, ce se desfășoară în mijlocul unei situații tensionate ce stă să explodeze.
Filmul mi-a născut un sentiment ciudat și oarecum grotesc, văzând cum ăla mic, de nici nu știa să scrie, din primul film, se dă acum la același personaj neschimbat, de aveam impresia că asist la un caz de oedipfilie.
Băi nene, și au ăștia doi o chimie între ei, de zici că-i urmăream pe Donald Trump și Kim Jong-un într-o cameră de hotel încercând un preludiu nereușit.
Au fost suficiente câte glume s-au făcut pe seama acestui aspect din film, cu actoria de lemn (la propriu pentru actor, la figurat pentru personaj) a lui Hayden Christensen care avea fix aceeași mutră neclintită indiferent de ce emoții trebuia să transmită.
Practic, primele 90 de minute au fost o corvoadă pentru mine să urmăresc filmul și să asist la acest preambul flasc: Oare și-o vor trage sau nu și-o vor trage?
Evoluția personajelor este haotică și lipsită de logică, dovadă a faptului că George Lucas a fost nevoit să accelereze construcția lor și să treacă peste niște etape esențiale, mai ales că era forțat de prima trilogie să facă într-un fel să lege mai multe fire narative într-un tot coerent și nu prea i-a ieșit deloc.
Și când simțeam că vine Moș Ene să-mi penseze genele, Attack of the clones își mai spală din păcate cu ultima oră când se pornește și acțiunea, că până atunci a fost o sforăială cumplită plină de un dialog inapt ce ar oripila și pe un surd din naștere.
Eh, în schimb când vine vorba de acțiune, nu prea am ce să-i reproșez filmului, poate în afară de faptul că o îngrămădește pe toată pe final, dar secvențele de război interplanetar sunt unele grandioase, și efectele speciale sunt mai pământești, mai adecvate, nu mai sunt atât de lucioase încât îți venea să-ți faci freza în toate navele ce sticleau la perfecție și nici nu mai par atât de contrafăcute încât te întrebai când au ajuns chinezii aici.
Este mai serios decât The phantom menace, nu mai are acel ton jucăuș, semn că ne îndreptăm cu pași repezi spre partea întunecată din Star Wars, dar interpretarea fadă a lui Hayden Christensen a răpit orice urmă de emoție (de bucurie sau de tristețe) și graba caracterizării personajului său nu aduce deloc credibilitate scenariului încropit parcă pe fugă, să fie gata înainte de termenul limită, chiar dacă nu era deloc finisat.
Nu am rămas cu prea multe din Attack of the clones care cam tăvălește prin noroi imaginea Star Wars, noroc cu ultimele 60 de minute care încearcă să salveze turma (dar fără mult succes) și cu coloana sonoră impecabilă semnată de John Williams care trezește frisoane chiar și celui care nu a auzit în viața lui de Star Wars.
Ca notă s-a potrivit destul de bine faptul că Attack of the clones are 4 cuvinte în titlu, pentru că atât îi dau și eu, un 4.
(2 / 5)
Trailer:
