Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Top AFI 100
Locul 082 – Sunrise: A song of two humans
Am ajuns și la primul film mut din lista Top AFI 100, anume Sunrise, film din 1927.
Deja îmi devine greu să urmăresc astfel de filme, dar mi-am suflecat mânecile și am trecut la treabă, că doar este un film, nu dau la sapă sau torn betoane.
Trecând peste tehnologia folosită, antică acum, Sunrise își arată vechimea încă din primele secunde, când sunt prezentate personajele, fără nume, dar într-un mod ce astăzi este considerat, și așa și trebuie, ofensiv pentru sexul frumos.
Nu avem parte de The man și The woman, nici măcar de The husband și The wife, ci de The man și The wife.
Povestea nu este deloc complicată și implică veșnicul triunghi amoros care a făcut istorie în cinematografie încă de la începuturile acesteia.
El și Ea sunt oameni simpli, de la țară, cu un trai greu și de pe-o zi pe alta, cu un prunc în ogradă. El cade în patima preacurviei și adulterului pentru că este fermecat de o cucoană fandosită, de la oraș, plictisită de omul ei, mult mai în vârstă decât ea, și care vrea carne proaspătă.
Cei doi o ard sub clar de lună și pe ascuns, deși mai toți cunosc aventura lor și momentul șocant apare atunci când Orășeanca îi propune bomba: ca El să-și vândă ferma și să se mute la oraș. Dar ce te faci cu Ea?
Orășeanca, minte malefică, are deja un răspuns pregătit și îi pune pe tapet un plan diabolic, care-l sperie, la început, pe El, dar este convins de farmecele emanate de Orășeancă să-l pună în aplicare.
Deși este un film ce se apropie de suta de ani, las aici povestea, că poate mai este lume care nu a văzut filmul și este interesată de el (deși mare mi-ar fi mirarea să-l mai vadă cineva).
A durat ceva timp până am trecut peste dificultatea de a urmări o astfel de peliculă, alb-negru și mută, dar după ce creierul s-a obișnuit, m-am cufundat în această poveste tragi-comică.
Sunrise nu are nume de personaje, tocmai pentru a evidenția că povestea este una universală, oricine putându-se afla în bocancii celor doi soți a căror căsnicie are soba închisă și flacăra stinsă.
De ce zic că mi s-a părut a fi tragi-comic filmul? Pentru că printre scenele de dramatism pur se amestecă destule momente amuzante, deși poate nu asta a fost intenția lor, dar chiar și acele scene contribuie la conturarea personajelor El și Ea.
Ce este drept, reacțiile sunt exagerate, teatrale și uneori pică în ridicol, ca exemplu, fără spoiler, un porcușor scapă într-o locație elegantă și clienții încep să se zburătăcească aiurea, care-ncotro, de parcă ar fi intrat Godzilla, nu un porcușor drăgălaș.
Aș fi de mare porc să mă leg de aspectul tehnic, să fac mișto de efectele evidente de green screen care sunt ridicole, dar trebuie să am în vedere când a fost realizat filmul. Dacă mă raportez la acea perioadă, tehnic, Sunrise excelează, pentru că are niște tranziții între scene și niște suprapuneri de cadre interesante, care reușesc să transmită tumultul personajul masculin El, în care se dă o luptă pe viață și moarte între rău și bine, fiecare având un anume chip uman.
Mai mult de atât, este un punct de reper în istorie datorită modului de filmare, a felului în care camera urmărește, aparent fără greutate și cu multă fluență, acțiunea personajelor, lucru nemaiîntâlnit până atunci, de unde și Oscarul pentru Best Unique and Artistic Picture, singurul Oscar sub această denumire decernat, fiind și prima ediție a premiilor Oscar.
Atmosfera este când sumbră, frugală, întunecată, redând gândurile negre ce mișună-n mintea Lui, dar și veselă, strălucitoare și luminoasă în momentele romantice.
Actorii fac o treabă excelentă, George O’Brien (El) cu puține cuvinte, reușește să transmită atâtea emoții într-un timp atât de scurt și să ne facă să-i înțelegem lupta interioară (deși nu mă pot atașa de el, rămâne până la urmă un adulterin). La rândul ei, Janet Gaynor (Ea), un înger coborât pe pământ, are tristețe permanentă în privire și, în anumite momente critice, o teroare incomensurabilă, nemaiștiind pe cine are în fața ochilor, pe soțul ei sau un monstru cu alură de om.
Regizorul reușește să transforme o banală poveste de dragoste într-o simfonie a sentimentelor umane, fără prea multe linii de dialog, și, deși povestea este simplă, are foarte mult subtext, transpus pe ecran atât prin jocul actoricesc, dar și prin anumite cadre alegorice și procedee tehnice revoluționare pentru acea vreme.
Când a pornit filmul, eram convins că mă va enerva, dar după scurta perioadă de acomodare, am devenit curios să văd ce se întâmplă mai departe și am uitat apoi că urmăresc un film de acum peste 90 de ani, și m-a convins să îi dau 8.
(4 / 5)
Trailer:
