Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Vin cam TARdiv cu comentariul meu despre Tár, însă a trebuit să intru în starea necesară pentru a urmări 2 ore jumătate de dirijat simfonic.
🎬 Tár – Premisă
Cate Blanchett (Nightmare Alley) este Lydia Tár, o artistă desăvârșită în tot ce ține de sunete.
Câștigătoare de EGOT (Emmy, Grammy, Oscar, Tony), deși nu este cântăreață, Lydia pare că este în vârful lumii.
Compozitoare și dirijor de renume mondial, acum flutură bagheta principală la Filarmonica din Berlin unde dorește realizarea unei alte premiere mondiale.
Nu doar că a devenit prima femeie dirijor aici, dar țintește și punerea în scenă a tuturor simfoniilor create de Mahler.
Ce să mai, o personalitate marcantă a muzicii care aproape că a atins sublimul în acest domeniu.
Însă este Lydia Tár cea care pretinde că este?
Întreb asta deoarece filmul începe să ne sădească-n solul cerebral niște semințe de îndoială pentru că dincolo de figura impozantă pe care o scoate la înaintare în public, Lidya are și ea problemele ei personale.
Că până la urmă este un om, nu un robot, deși la câte realizări are, nu îți vine a crede că un om este capabil de ele.
💭 Tár – Comentariu
Hai să scot din joben iepurele evident.
Pentru cineva care nu-i fascinat de acest domeniu, muzica simfonică, Tár va fi un film tare plictisitor.
Așa a fost pentru mine. Dar plictisitor nu înseamnă și prost.
Nu este un plictisitor din ăla de m-a făcut să casc, ci unul care continua să mă intereseze, dar mă și făcea să dau nervos din picior așteptând trecerea la următoarea scenă.
Startul filmului este unul care pune răbdarea la încercare, de zici că a fost conceput ca un test.
Dacă treceți cu bine de creditele de final (care sunt puse la început) și de un interviu interminabil, atunci stați liniștiți pe fundul vostru, veți rezista fără probleme la restul filmului.
Tár este, mai presus de toate, un studiu de caracter, accentul căzând eminamente pe dezvoltarea personajului principal, o dezvoltare complexă și aprofundată care duce la aflarea unor amănunte pe care nu-s sigur că voiam să le știu.
Dincolo de evoluția fascinantă a personajului Tár, filmul Tár, chiar dacă nu va fi pe placul multora, cu siguranță va crește gradul de cultură generală prin multiplele informații din acest domeniu care se prăvălesc neîncetat peste noi ca o avalanșă intelectuală.
Habar n-aveam că în această tagmă rarefiată a dirijorilor poate exista atâta mâncătorie de … partituri și că a dirija nu se rezumă doar la a flutura o baghetă aiurea. Că oricum muzicienii își văd de foile cu note muzicale din fața lor, nu de zbenguiala regizorului. Asta credeam.
Poate că ritmul pare, și este, incredibil de lent, dar atenția trebuie să fie concentrată pe ecran non stop pentru că în momente bine plasate sunt oferite bucățele mici de puzzle care vor căpăta sens mai târziu.
Povestea care se încleiază pas cu pas este una complicată, pare că-i într-un fel, dar simultan dă senzația că-i și contra acelui fel.
Și nu vreau să intru în refren pentru a nu strica plăcerea ascultării întregii piese narative, dar este una cu conotații moderne și care atacă un subiect relevant, de fapt o molimă a societății actuale.
O societate conectată la informația digitală și care scurmă după o fărâmă de vorbă, de acțiune, de orice pentru a o scoate din context și a distruge viața unui om.
Pentru că s-au dus de mult vremurile în care a doua șansă era un concept onorabil care ne separa, printre alte trăsături, de speciile care încă se mai miros în fund și sunt uimite de miasmă.
Hai că nu mai rezist, este vorba de fenomenul „cancel culture‟ care deja a atins niște culmi ale prostiei, ignoranței și ipocriziei care ne arată că specia umană se află într-un proces accelerat de regres intelectual.
Atmosfera din film este una în permanență tensionată tocmai ca urmare a ambiguității care învăluie caracterul personajului principal, nu știi dacă este un înger muzical sau un drac tiranic, asta rămâne în sarcina fiecărui privitor să decidă.
🏆 Tár – Verdict
Cu toate că ritmul este incredibil de lent în startul filmului, acesta se transformă într-un bulgăre de zăpadă, căpătând tot mai multă viteză pe măsură ce se rostogolește de pe foile scenariului.
Finalul mi-a dat senzația că este unul ce ține mai mult de pamflet, dar poate exagerarea este folosită pentru a înfige mai bine pumnalul mesajului în creierele spectatorilor.
Mă așteptam să fie un pic mai suprarealist, mai fantasmagoric, precum Bardo, dar Tár rămâne cu picioarele pe pământ și își menține atenția concentrată pe un singur subiect.
Asta l-a făcut să fie coerent și etanș, fără să o ia pe câmpii, dar și un pic monoton, devenind pe parcurs un metronom care nu se abate de la drumul său.
Deja cred că putem trage linie când vine vorba de Oscar pentru cea mai bună actriță, Cate Blanchett ar trebui să-și reamenajeze vitrina pentru a face loc și celui de-al treilea premiu de acest gen.
Are o atitudine princiară și o postură nobiliară încât dacă i-ai pune coroana regală pe cap ai crede instantaneu că poate fi o Înaltă Majestate.
Eram convins că dacă voi avea curiozitatea să-l urmăresc, voi arunca selectiv la gunoi filmul pentru că părea una din acele producții sofisticate, dar goale de conținut.
Ei bine, n-a fost deloc așa, mi-a plăcut, nu exagerat de mult încât să-mi rup palmele în ropote de aplauze, dar suficient cât să-mi doresc să ascult cele mai celebre 8 simfonii.
(4 / 5)
Trailer:
