Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
The anthem of the heart (Kokoro ga sakebitagatterunda.) aduce și muzica în cadrul ediției din 2025 a Festivalului Izanagi.
🎬 The anthem of the heart – Premisă 📖
Naruse (Inori Minase) este o copiliță inocentă cu o imaginație bogată și o gură turuitoare care ar face de rușine și morile de vânt cu care se luptă Don Quijote.
Vorbește non-stop, spunând multe și, mai ales, nevrute, fără să treacă prin filtrul minții încă necoapte ce vociferează.
Inevitabil, ajungă să dezvăluie un secret care duce la divorțul părinților.
Ăștia n-au creier prea mult și o învinovățesc pe fetiță, de parcă ea e în culpă că tăticul testa rezistența paturilor dintr-un anume hotel, dar nu cu soția lui, ci cu o amantă.
Speriată de cât de rău dor cuvintele, Naruse se jură că nu va mai vorbi cât o trăi, iar acest blestem abătut asupra ei prin intermediul unui ou o urmărește în adolescență.
Colegii ei s-au decis să o pună de un musical, dar oare cine să fie vocea principală?
Vă dau o singură șansă să ghiciți.
💭 The anthem of the heart – Comentariu 🍿
Nu stau să vă umplu capul cu note muzicale puse în cuvinte, o zic din start, până să intru în refrenul repetitiv, animația nu m-a dat pe spate pentru că audiența principală sunt elevii. Așadar, nici copii să-i protejezi ca pe pietre prețioase, dar nu încă adulți să gândească matur.
De aceea mi s-a părut că temele de discuție au fost abordate prea lejer, povestea fiind una pământeană, lipsită de elemente fantastice.
Bine, există un ou vorbitor, dar este doar rodul imaginației lui Naruse, așa că nu pot spune că intră în categoria fanteziei.
Cea mai mare parte a timpului este dedicată construcției personajelor și clădirii relațiilor dintre ele, dar nu am găsit ceva profund sau neapărat filozofic în acest aspect.
Narațiunea îi urmărește cum se zbat să pună pe picioare o producție muzicală la care vom asista la finalul filmului, iar eforturile lor logistice sunt întrerupte de fel și fel de probleme de natură umană, adică amoroasă.
Avem și un fir narativ secundar care aproape că devine principal, cu un jucător de baseball, vedeta școlii, care se accidentează și este țâfnos din cale afară, punându-i-se pata pe oricine se uită pieziș la el.
Scenariul nu este deloc unul complex sau plin de metafore sofisticate menite a accelera activitatea sinapselor, totu-i pe ralanti astfel încât audiența tânără să nu aibă probleme în a pricepe mesajele transmise.
Din acest punct de vedere, anime-ul stă bine pentru că prezintă felul în care suntem afectați de traumele din trecut, unele care acum nu par atât de dramatice, dar în copilărie au avut un impact semnificativ.
Este, bineînțeles, despre emoții reprimate, uneori conștient, de cele mai mult fără să ne dăm seama, și care ne macină în interior, în suflet, schimbându-ne chiar felul de a fi.
Dovada supremă în acest sens este Naruse care se transformă radical și nu în bine.
Dintr-un fluture zglobiu care zburătăcea vesel se metamorfozează într-o molie ursuză care închide totul în ea, apăsată de niște vorbe spuse la nervi care au lăsat o impresie puternică într-un creier nedezvoltat.
Este despre familii sfărâmate din cauza divorțului și despre cât de mult suferă copiii care nu au vină că părinții au ajuns până în acest punct, cei mici picând mereu la mijloc.
După cum vedeți, tematica este una serioasă, dar pe mine nu a reușit să mă captiveze prea mult tocmai pentru că nu-s eu în audiența de bază și am fost enervat de dramatizarea excesivă specifică adolescenților pentru care orice lucru mărunt devine o catastrofă globală.
Nu fac reproșuri, că așa am fost și eu, mi se prăbușea lumea-n cap când mi se strica un CD cu vreun film care îmi plăcea foarte mult, așa că am înțeles stilul adoptat, dar nu se mai pliază pe gândirea unui babalâc care a început să se întrebe dacă alege crematoriul sau cimitirul.
Sunt introduse și niște povești de dragoste, dar sunt unele firave și lipsite de orice urmă de interes pentru că-s previzibile și am mirosit de la o poștă cine cu cine va rămâne la final de film.
Măcar cântecele sunt drăguțe și cred că dacă le-aș mai asculta de câteva ori aș putea ajunge să le fredonez.
Nu am ce să-i reproșez tehnic, arată bine producția, dar mai degrabă aș caracteriza vizualul ca fiind banal. Cum nu există fantezie, elementele pământene nu reușesc să imprime farmecul specific unor anime-uri precum cele de la studioul Ghibli.
🏆 The anthem of the heart – Verdict 👍 sau 👎
Filmul ne ține câteva lecții despre puterea vorbelor, ce impact devastator pot avea cuvinte nelalocul lor, dar ne și explică, prea ca la țară, că nu trebuie să ținem nimic în noi, altfel vom fi afectați la nivel sentimental.
Finalul a dezamăgit multă lume, dar l-am găsit a fi ușor de intuit cam de pe la jumătate, așa că nu înțeleg de ce s-au revoltat unii pe seama acelui deznodământ.
Ce-i drept, nu mi-a plăcut, dar măcar am fost pus în temă din timp, așa că am reușit să-mi ventilez nervii până la acel punct culminant.
Ca ultimă idee înainte să plec să-mi iau rolul în primire, de aici trebuie să rămânem cu mesajul de bază: vorbele dor doar dacă le lași să te doară.
Ah, și, la fel ca mâncarea, dacă ții prea mult în tine sentimente reprimate, la un moment dat vei avea ghinionul să refuleze și toată lumea va avea de suferit.
Încă o vorbă de duh și gata, mă dau plecat. Nu de puține ori inima spune mai multe decât gura.
Dacă îl vedeam cu mintea de acum 25 de ani, brrr, m-a luat cu frisoane scriind acest număr, aș fi fost mai generos, că mi se potrivea la fix, acum însă mai mult de 6 ouă fictive nu pot să-i sparg.
(3 / 5)
