Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
1927 2011
Ne întoarcem mult în trecut odată cu The artist, un film regizat de Michel Hazanavicius, care, pe nesimțite aproape, fără să-l auzim, a pus mâna pe cinci premii Oscar.
🎬 The artist – Premisă 🕮
Anul este 1927 iar George Valentin (Jean Dujardin) este la apogeul carierei sale ca actor.
Adulat de o țară întreagă, peliculele sale mute pe atunci aveau un succes nebun, pe orice punea mâna ieșea aur.
Chiar și Peppy Miller (Bérénice Bejo), o starletă aspirantă la o carieră sub reflectoarele strălucitoare ale filmului, se transformă subit odată ce se lovește de Gică Vali al nostru.
Cum el era înfipt într-o căsnicie mai mult de complezență, îi cade cu tronc domnița. Și pare-se că sentimentul este reciproc.
Dar ce se aude-n depărtare?
Vin năvală așa-numitele „talkies‟, cea mai nouă modă în cinematografie. Iaca drăcia dracului, au ajuns actorii să vorbească și sunetul vocilor să se reverse dinspre ecran în sală.
Doar că George este de modă veche, nu se lasă antrenat în acest gen de filme și de aici începe să dea de belea.
💭 The artist – Comentariu 🍿
Filmul se vrea a fi un omagiu adus perioadei mute a cinematografiei, un cântec de dragoste interpretat de cea mai suavă lebădă melodioasă, și nu îi reneg deloc această calitate.
La fel cum nimeni pe lumea asta nu poate spune despre Mozart că nu a fost un compozitor genial.
Evident că a creat capodopere atemporale care vor rezista până la finele timpului, dar asta nu înseamnă că acum la petreceri ascultăm Mozart.
Așa și acest film alb-negru și mut, la vremea lui a fost ceva extrem de important pentru Hollywood și nu pot să-i contest rolul vital avut în dezvoltarea industriei.
Dar să mai faci astfel de filme în secolul XXI mi se pare un pas înapoi. Sau dacă tot faci așa ceva, măcar adu ceva original.
Ceva gen să fie acțiunea plasată în timpurile noastre sau, că la asta mă gândeam urmărindu-l, să fi combinat muțenia personajelor din lumea reală cu sunetul din filmele vorbite la care se uitau uimiți.
Ar fi ieșit un contrast excelent între ceea ce era la modă acum 80, 90, chiar 100 de ani, cu ceea ce este standard în societatea actuală.
Din punctul meu de vedere ar fi fost cu adevărat ceva diferit. Așa însă, cum în anii recenți am urmărit destule pelicule de acest tip făcute la vremea lor, The artist nu mi s-a părut vreo mare izbândă.
Îmi venea să-mi zbor creierii după primele 30 de minute, atât de plictisitor și neinteresant era. Dar m-am abținut.
Povestea este incredibil de simplistă, practic adună toate premisele pline de clișee din producțiile de atunci, fiind un film siropos, cu o poveste de dragoste banală și, mai ales, un personaj principal tragic.
Recunosc că aici și-a făcut-o cu mâna lui pentru că nu am reușit să empatizez cu protagonistul ce-și transforma singur singurel viața într-un calvar din cauza încăpățânării orgolioase.
Preferă să moară cu principiul în gură și cu burta goală decât să aibă stomacul plin, dar să se simtă prost că și-a înșelat meseria, deși era vorba doar de o adaptare la nou.
Să zic că undeva prin partea a doua drama devină regină și pelicula capătă oleacă de zvâc, dar fără să fie ceva spectaculos pentru că urmează un traseu previzibil.
Nu am simțit nimic pentru personajele care s-au perindat pe ecran pentru că sunt unele unidimensionale, fără prea mult loc de evoluție din cauza opreliștilor tehnice.
Chiar dacă actoria este bună, nu se ridică la nivelul celei din filmele vechi pe care le-am văzut pentru că pe atunci interpreții erau obișnuiți să joace într-un anume fel, teatral și cu gesturi largi, pentru a compensa lipsa sunetului.
Aici a fost pe dos, am simțit că actorii se forțau să recreeze particularitățile acelui stil, neavându-l impregnat în sânge. Sună ciudat, dar nu mi s-au părut chiar naturali în încercarea lor de a juca nenatural.
Cel mai bine a prestat câinele, așa mi s-a părut, a făcut de toate, tumbe, a „vorbit‟ când trebuia, a tăcut așijderea, a trecut prin foc și pară pentru a-și mulțumi audiența și s-a dedicat trup și suflet partiturii sale.
Ah, și în roluri secundare regăsim actori cu greutate, precum John Goodman (10 Cloverfield Lane) sau James Cromwell (Jurassic World: Fallen kingdom).
Hai să închei într-o notă pozitivă cu o interpretare scoasă din jobenul meu cerebral, inventată mai mult pentru a îmbrăca filmul într-un frac de fițe, să nu-l arunc în lume în zdrențe.
Poate fi o metaforă artistică bătătoare de apropouri la schimbul de generații, cea veche și rămasă în urmă și cea nouă aflată pe fugă.
Adică niște generații care nu se mai intersectează și se evită în loc să se inspire una de la cealaltă, vechiul să învețe tehnici moderne și noul să absoarbă înțelepciunea a zeci de ani de experiență.
Asta mi-a lăsat un gust amar în gură și un gol în suflet pentru că fix asta se întâmplă acum în societate.
Filmul mut nu se mai poate adapta cerințelor actuale, iar filmul sonor respinge cu vehemență orice este vechi considerând că nu merită băgat în seamă.
🏆 The artist – Verdict 👍 sau 👎?
Dacă fix același film ar fi fost lansat în 1927, trecea pe sub radar pentru că nu are nimic care să-l scoată în evidență.
Dacă fix același film ar fi fost realizat în culori și cu sunet, Academia nici nu l-ar fi băgat în seamă pentru că n-are ceva aparte.
Beneficiază de acest giumbușluc care-l face, chipurile, original, dar nu-i nici pe departe așa pentru că este o pastișă a poveștilor la modă în decadele de început ale secolului XX.
Ca de obicei, lovit de subiectivism, consider că în acel an erau alte filme care ar fi meritat premiile Artistului, cred că toate celelalte 8 nominalizări sunt peste acesta din punctul meu de vedere.
Rămân la părerea că decât să te prefaci că iubești o gonflabilă ce dă senzația de realism, mai bine apelezi la ceva natural, cu experiență.
Scuze pentru comparația grosolană, trebuia să scriu pe șleau ideea pe care am vrut să o transmit. Încerc din nou cu dubla 2.
Dacă tot vreau să omagiez perioada mută a cinematografiei, de ce să nu mă uit la niște filme produse atunci, când așa era normal să fie făcute și nu la unul de acum care vrea să fie direct doar de dragul de a fi diferit.
Este clar că nu mi-a plăcut The artist din cauza contextului, poate dacă ne întâlneam în alte circumstanțe îl priveam cu alți ochi, dar așa n-am cum să-i cumpăr mai mult de 5 bilete la premieră.
Hm, oare nu cumva faptul că regizorul nu a mai făcut nimic notabil după acest film spune multe despre această alegere ciudată a Academiei?
Comparați cu realizările regizorilor celor 8 filme pe care The artist le-a învins și veți vedea la ce mă refer.
Să nu mai zic că și actorii care țin capul de afiș au căzut în anonimat după acest film.
(2,5 / 5)
