The green mile

admin 25/12/2020 Dramă Leave a comment 1,968 Views

Frank Darabont regizează The green mile, o nouă colaborare între el ca regizor și Stephen King ca sursă de inspirație, The green mile fiind o adaptare a unei scrieri de-a prolificului autor.

După ce am rezolvat The Shawshank redemption, anteriorul film în regia lui Darabont și numărul 1 în Top IMDB, dar am gătat și cu The mist, ultima peliculă regizată de același Frank Darabont, am zis că este timpul să revăd și The green mile pentru că era păcat ca tocmai el să-mi lipsească din catalog din motive pe care le veți afla la final.

Filmul pornește foarte asemănător cu Titanic pentru că un bătrânel aflat la o vârstă venerabilă este răscolit de niște amintiri din trecut și, așezat la o masă, începe să ne povestească evenimentele petrecute cu zeci și zeci de ani în urmă, mai exact pe la mijlocul anilor 1930.

Brusc, bătrânelul capătă vigoare și tinerețe și se transformă într-un chipeș gardian de pușcărie interpretat de Tom Hanks (Forrest Gump, Saving private Ryan, Toy story, toate filme de Top AFI 100). Alături de el îl mai regăsim și pe zdravănul Brutus Howell (David Morse – The long kiss goodnight).

Paul (Tom Hanks) are în grijă blocul prizonierilor denumit Culoarul Morții sau Culoarul Verde (ca urmare a străveziului pavajului), zona condamnaților la moarte unde sunt aruncați cei mai nenorociți criminali ce își așteaptă porția de electricitate drept pedeapsă pentru faptele lor abominabile.

Dacă aveam impresia că Brutus este mare, ei bine, mărimea lui pălește când în blocul E sosește cel mai proaspăt locatar, John Coffey (Michael Clarke Duncan – Armageddon), un titan de om care abia are loc în celula sa. Urmează să primească în scurt timp curent gratuit, fiind condamnat la moarte pentru că a ucis două fetițe.

Privirea lui blajină și comportamentul simplu, onest, de om fără multă carte, nu prea se potrivesc cu ștampila de criminal sadic, dar dacă justiția așa a conchis, decizia trebuie respectată.

Și uite așa pornește, din punctul meu de vedere, cea mai mare capodoperă a cinematografiei universale din toate timpurile. Știu că-s cuvinte destul de îndrăznețe și prea elogioase, dar îmi mențin părerea și rămân de neclintit în această caracterizare a filmului.

The green mile este o combinație mirifică de dramă cataclismică și magie înălțătoare, de inspirație divină și comedie nevinovată, de umanitate profundă și inocență copilărească încât din cele 3 ore cât ține filmul, cred că vreo 90-100 de minute am stat cu lacrimile în colțul ochilor și o bună parte din timp am plâns ca o fetiță, sau ca un băiețel, sau ca orice vreți voi astfel încât să nu vă simțiți ofensați de comparație.

Filmul pornește ca orice producție despre pușcării, cu deținuți reprobabili, care-și merită soarta, cu condamnați asupra vinovăției cărora îți pui un semn de întrebare, cu gardieni împuțiți care se cred stăpâni și tratează pușcăriașii în mod oribil, dar și cu persoane care mai păstrează un dram de umanitate în ele și se comportă civilizat indiferent cine se află în spatele gratiilor, chiar dacă merită sau nu.

Dar odată cu apariția lui John Coffey, The green mile se transformă în cu totul altceva, intervine elementul supranatural, nu mă refer la fantome sau mai știu eu ce alte bâzdâganii, dar dacă nu știți despre ce vorbesc, atunci nici eu nu mai insist pentru a nu strica plăcerea de a urmări pentru prima oară miracolele din interiorul pușcăriei.

La fel ca John Coffey, nu am suficiente cuvinte la mine pentru a descrie sentimentele răscolitoare pe care The green mile le-a generat în sufletul meu, este un film atât de impresionant încât îți poate chiar schimba optica asupra vieții și a modului în care interacționezi cu alte persoane, cunoscute sau străine, bune sau rele.

Nu are rost să scriu despre cât de bine joacă Tom Hanks în film, este redundant, însă trebuie să pomenesc prestația monumentală a lui Michael Clarke Duncan (să-i fie țărâna ușoară, a decedat în 2012), o prestație ce se ridică la nivelul stratosferic la care se afla actorul ca prezență corporală. Nu are multe replici, dar nu prin cuvinte impresionează actorul, ci prin expresiile faciale care emană atât de multe sentimente și emoții încât ești copleșit de fiecare dată când camera poposește asupra lui și îl aduce în prim-plan. Nu știu cum Academia l-a sărit la Oscar, a fost doar nominalizat, dar merita toate statuetele din acea seară, așa interpretare senzațională fără replici nu am mai văzut nici măcar la titani ai actoriei.

Poate că tot ce am scris până acum nu v-a convins de ce ar fi mare șmecherie The green mile, dar cel puțin eu n-am mai văzut așa o dramă atât de bine transpusă pe ecran de la Schindler`s list. Dacă acolo era vorba de un masacru general, aici drama este individualizată, este drama omului simplu, nedreptățit de instituțiile statului care ar trebui să-i apere interesele, este și calvarul celor care sunt nevoiți să suporte incompetența tuturor pilelor, relațiilor și cunoștințelor, flagel incomensurabil care dăinuie de milenii și care pune în funcții cu impact toți dobitocii inapți care au avut norocul să se nască în familia care trebuie. Și nu cea din urmă, este drama celui neputincios de a schimba ceva pentru că deși știe clar că se petrec nedreptăți, insignifianța lui în mecanismul planetar îl reduce la un simplu fir de praf care nu poate influența marele mers al societății.

Dar în tot acest ocean de dramatism care vă va inunda în permanență, The green mile ridică oaze de compasiune, de speranță, de povețe prețioase, de umor chiar, te și face să râzi deși ești condamnat la moarte simbolic, rămâne ca fiecare dintre voi să decidă ce reprezintă anumite mesaje și ce semnificație au, pentru că fiecare poate înțelege ceva cu totul diferit.

Spuneți-mi un film care a trezit mai multă simpatie pentru un șoricel real așa cum a făcut-o The green mile? Arunc cu nonșalanță mănușa pentru că știu că este o provocare pe care nu o veți duce la bun sfârșit. Atât de bine este regizat și scris acest film încât orice amănunt are importanța lui în film, deși are trei ore, nu aș scoate vreo secundă din ele, fiecare replică, fiecare scenă, fiecare privire, fiecare gest, contribuie din plin la efectul dramatic și când îți dai seama de anumite aspecte esențiale din The green mile vei rămâne fie cu gura căscată, fie lacrimile te vor inunda fără să îți dai seama, făcându-te să plângi și de tristețe imensă, dar și de bucurie miraculoasă.

Este un film căruia nu îi găsesc vreun cusur, deși chițibușul din mine este mereu în alertă la orice peliculă urmărește, cu ochii veninoși căscați să depisteze orice fărâmă de neatenție, dar aici fie este filmul „prea perfect‟, fie povestea m-a captivat atât de mult încât instinctul scormonitor de erori mi-a fost anesteziat.

Filmul colcăie de actori unul și unul, și toți sunt la înălțime, pe lângă cei enumerați deja îi mai regăsim pe James Cromwell (Jurassic World: Fallen kingdom) sau Sam Rockwell (Richard Jewell, Jojo rabbit, Moon, Three billboards outside Ebbing, Missouri). Toți au știut că acest film va fi unul cu adevărat special și au dat tot ce aveau mai bun în ei.

La fel cum mi se pare o crimă că Michael Clarke Duncan nu a luat Oscar, mi se pare o nedreptate poate și mai mare că The green mile nu-și găsește loc în Top AFI 100 deși merita în fața multor alte filme, poate chiar și înaintea lui The Shawshank redemption.

Toate elementele din film s-au împreunat perfect pentru a da naștere unei creații cinematografice care mișcă munții, darămite sufletele oamenilor, combinația de dramă cutremurătoare cu magie pură și elemente ușoare de comedie m-au transformat dintr-o stană de piatră impenetrabilă într-o grămadă maleabilă de sentimente covârșitoare, așa că deja este clar ce urmează să trec în catalog, The green mile este filmul meu preferat, lucru greu de crezut și pentru mine, mai ales că nu prea sunt impresionat de drame, dar The green mile este mai mult decât o dramă, este o lecție de viață al cărui rezumat este: Fii mai bun.

Mi s-au terminat gândurile despre film, nu mai am ce așterne pe hârtia virtuală, așa că pun capăt acestui mic comentariu în care mi-am expus părerea despre The green mile și termin dându-i în dar filmului toate notele de 10 din lume pentru că le merită.