Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
1987
The last emperor a fost, de fapt încă este, un film epic care a reușit rara performanța de a câștiga toate categoriile la care a fost nominalizat la Oscar.
Și nu au fost chiar puține, ci 9.
🎬 The last emperor – Premisă
N-avem treabă cu SUA sau vreo țară din vest, ci mergem tocmai în îndepărtata China (imperiu / republică) a secolului XX.
Ce naiba căutăm noi tocmai acolo?
De fapt, pe cine?
Pe Pu Yi (John Lone – în varianta adultă) care la vârsta de doar 3 ani este suit pe tron.
Și aici tron nu este un eufemism pentru oliță, ci devine chiar împăratul Chinei.
Că vrea, că nu vrea, chiar dacă încă nu conștientizează ce i se întâmplă, Pu Yi trebuie să-și ia atribuțiile în serios deși lui îi arde mai mult de alergat gângănii prin curtea palatului decât de treburi birocratice.
Eh, timpul trece, istoria curge, iar viața împăratului se transformă radical la fiecare salt temporal pe care filmul îl face.
💭 The last emperor – Comentariu 🍿
Filmul lui Bernardo Bertolucci este de-a dreptul grandios în ceea ce privește atenția pentru detalii și aspectul tehnic.
Uneori eram captivat mai mult de ceea ce era în spatele personajelor pentru că vizualul este fabulos.
Erau cu ochii mijiți la migala picturilor de pe pereți, complexitatea modelelor de pe veștminte și frumusețea sculpturilor de pe coloanele înalte.
De asemenea, există și un contrast fenomenal între cele două perioade temporale pe care se concentrează povestea.
Trecerea de la vibrantul multicolor al trecutului la searbădul anost al prezentului (din film) este una bulversantă pentru că am avut impresia că pur și simplu am orbit sau mi s-a dereglat văzul.
Practic, am asemuit acest procedeu cu o mutare de la viață la moarte, atât de imensă este diferența dintre cele două bucăți din viața împăratului Pu Yi.
Pe cât de verde este Lunana: A yak in the classroom, pe atât de roșu este The last emperor. Dar și aici există o polaritate a nuanțelor.
Avem o alternanță tragică de la o nuanță aprinsă, vivantă și bucuroasă la acel sângeriu criminal pe care cei mai etate prea bine îl cunosc și pe care am ajuns să-l urâm din tot sufletul, un roșu comunist care încă mai dăinuie în structurile politice.
Și pentru partea tehnică mai am acolade de acordat pentru că sunt scene impozante în care sunt prezentate procesiuni specifice tradiției imperiale chinezești care m-au copleșit prin amploarea lor și numărului imens de figuranți.
Nu, nu în sensul peiorativ, nu din ăia cu figuri de la mare, care vor neapărat să moară înecați cu steagul roșu agățat de gât.
Mă refer la actorii cu roluri insignifiante menite să întregească ambianța scenică (așa zice DEX, așa scriu).
Am început cu partea vizuală pentru că pe mine ea m-a impresionat cel mai mult.
Urmează apoi personajul principal, un caracter complex pe care, la final de film, n-am știut cum să-l cataloghez.
Victimă a mașinăriei politice infernale care toacă tot ce este inocent din dorința de a obține putere, tot mai multă putere, și de îmbogățire rapidă pe spatele prostimii?
Sau devine el însuși o rotiță în acest angrenaj pentru că partea a doua a vieții sale îl găsește în ipostaze care nu sunt deloc demne de un împărat.
Erou, antagonist sau undeva la mijloc?
Dramatizarea vieții sale m-a rătăcit în ambiguitate deoarece sunt argumente întemeiate pentru a-l plasa fără probleme în fiecare tabără.
Asta pentru că viața lui a fost una nemaipomenit de tumultoasă încă din fragedă pruncie, un împărat al nimănui, care a domnit peste nimic și a fost mai degrabă prizonier în propriul palat decât conducătorul Imperiului.
De la intimitatea personală, una zbuciumată, că încă de adolescent îi plăceau fetele (în același timp), până la aparițiile publice care generau întotdeauna valuri de interes, Pu Yi n-a dus lipsă de atenție, de cele mai multe ori nedorită.
A vrut multe pentru poporul său, dar titulatura de împărat nu a fost suficientă pentru a-și duce la bun sfârșit doleanțele pentru că modernitatea s-a prăvălit bolovănos și în China și noțiunea de imperiu a devenit rapid perimată.
Am asistat, pas cu pas, la pierderea individualității spirituale a poporului chinez.
La început ești îmbăiat în miasmele bogate ale acelei culturi, ca la final să nu mai faci deosebire între China și vest în ceea ce privește câteva capitole prezentate de film.
Sunt și două bube mari și late care m-au afectat vizibil, deși poate nu ar fi trebuit.
În primul rând m-a enervat limba engleză vorbită cu accent chinezesc.
Dacă s-ar fi dorit ca dedicarea pentru realizarea producției să fie completă, atunci era necesar ca dialogurile să fie în mandarină.
A fost deconcertant să-i adu pe niponi parlamentând în japoneză și pe chinezii din plan secund vorbind în limba lor maternă în timp ce personajele principale o ard într-o engleză pocită.
Lucru inexplicabil este faptul că engleza împăratului devenea tot mai stricată pe măsură ce lua lecții cu tutorele său Johnston (Peter O`Toole – Lawrence of Arabia).
La trei ani vorbea perfect engleza, de aveam impresia că a fost născut la Londra, iar în adolescență a căpătat un puternic accent, de zici că era cumva Benjamin Button.
Știu, pare un lucru insignifiant, dar m-a scos un pic din atmosferă.
În al doilea rând, a cam feștelit-o pe machiaj, Pu Yi arată la fel și la 20 de ani, și la 50 de ani, nu mi-a transmis nicio secundă senzația că ar fi un bătrânel aflat la final de viață.
Arăta ca un tânăr care se prefăcea gârbovit și avea niște fire albe-n păr adăugate să dea impresia de senectute.
Pe partea interpretativă nu am prea multe laude de adus producției, existând un motiv bine întemeiat de ce filmul nu a căpătat nicio nominalizare la actorie.
Pentru că modul în care s-a desfășurat firul narativ nu a permis un recital actoricesc pe măsura grandorii producției, salturile înainte și înapoi tăind din impactul emoțional al interpretărilor.
Sunt fascinante amănuntele cu privire la realizarea acestei producții, una care a avut susținerea guvernului chinez, un lucru rar în acea perioadă, fiind primul film care a avut această onoare din 1949 până atunci.
Mai ales că o parte din filmări au avut loc chiar în Orașul Interzis, locul în care a stat împăratul în anii tinereții, conducător peste China, dar atât de singur în realitate.
🏆 The last emperor – Verdict 👍 sau 👎
Povestea împăratului este una fascinantă, o captivitate în lux, un bibelou uman fără vreo valoare legislativă, o relicvă a trecutului, dar una care încă se mai zbate, dar o face ca peștele pe uscat.
Nu am rămas neapărat extaziat de producție în ansamblul ei, este una excelentă, însă sunt ceva probleme de ritm, cu scene (nu multe) care nu par a contribui cu ceva la buna desfășurare a filmului.
La un moment dat devin destul de repetitive anumite lamentări regale și îmbârligături politice, poate ar fi fost mai bine închegat dacă avea cu vreo 20 de minute mai puțin.
Deși am aruncat cu laude incomensurabile în aspectul vizual, trebuia să completez că sunt meritate pe deplin pentru o producție care nu a venit din China.
Sunt filme epice chinezești, de la mama lor, care arată mai bine decât The last emperor, dar este de înțeles, oricât de mult s-a documentat echipa de producție tot nu avea cum să depășească verosimilul unei pelicule autohtone.
Am să probez 9 perechi de ochelari pentru că redă cu destul de multă fidelitate, chit că-s ceva înflorituri în scenariu, viața complicată a unui om regal care a sfârșit practic la coada vacii.
(4,5 / 5)
