The last samurai

Chiar așa, de ce am văzut The last samurai, un film din 2003 regizat de Edward Zwick?

Pentru că m-a enervat Mickey „Operații Estetice Ratate‟ Rourke când a zis despre Tom Cruise (Top Gun: Maverick) că joacă același rol de decenii întregi și că nu-i relevant. Ofticos omu`.

 

🎬 Premisă

Se făcu centenarul Tărâmului Promisiunilor de arme făr`de număr și zevzeci făr` de minte, iar căpitanul Nathan (Tom Cruise) este plimbat pe la parade ca o maimuță beată pentru a demonstra eficacitatea armelor în a căsăpi sălbaticii indieni piei roșii.

Însă Nathan primește o ofertă financiară mult mai satisfăcătoare, dar pentru asta trebuie să părăsească Țara Democrației Absolute și să ajungă tocmai în Japonia, Țara Soarelui Răsare.

Este antamat de reprezentanții împăratului pentru a-i învăța pe soldații veniți de la coasă cum să țină o armă-n mână și să tragă cu ea pentru înăbușirea unei rebeliuni enervante conduse de samuraiul Katsumoto (Ken Watanabe – Inception).

Odată sosit în țara niponă, Nathan se lovește de o cu totul altă cultură care-i dă gradele aburului alcoolic peste cap și este nevoit să se adapteze la alte cutume care nu prea-i cad bine la căpșor pentru că nu le înțelege.

Și, evident, avem parte și de război.

 

💭 Comentariu

Am avut amintiri destul de neplăcute cu The last samurai ce n-au legătură cu filmul, am avut CD-ul cu el timp de un an și m-am uitat la el precum Lenghel la cartela camerei de hotel că n-am știut ce să fac cu el, se auzea, dar nu se vedea, neștiind pe atunci care-i treaba cu codecurile.

Dar revenind la film, primul lucru care m-a impresionat este sentimentul de autenticitate pe care îl transmite.

Asta datorită faptului că se păstrează logica lingvistică în dialoguri.

Japonezii între ei vorbesc în japoneză, nu în vreo engleză stricată, cum este la modă în majoritatea filmelor cu protagoniști de naționalitate non-americană, și asta m-a transpus efectiv în mijlocul atmosferei de sfârșit de secol XIX.

The last samurai este o epopee culturală de-a dreptul senzațională care excelează pe multiple planuri, practic este un Shogun al mileniului 3.

Filmul are capacitatea de a jongla simetric cu mai multe aspecte ale separației evidente dintre două civilizații cum nu se poate mai diferite, de la americanii aroganți, puși pe căpătuială și sălbatici din cale afară, în ciuda avansului lor tehnologic, până la japonezii disciplinați, fenomenal de respectuoși și încastrați în tradiții milenare ce uneori par barbare, dar care pentru ei au însemnătate crucială.

Discuțiile purtate între Nathan, „emisarul noi lumi‟, și Katsumoto, „relicva trecutului‟, sunt deosebit de palpitante filozofic și apetisante intelectual, este o plăcere să fii martorul unor asemenea confruntări oratorice care pun în balanță avantajele și dezavantajele celor două lumi.

Simbolistica este la ea acasă pentru că nicio replică nu pare a fi de pomană, iar gesturile nobile ale protagoniștilor îți dezvăluie o atitudine plină de respect profund și îți dai seama cât de mult am regresat ca societate în ceea ce privește principiile etice după care cei trecuți la cele sfinte în urmă cu secole se ghidau.

Mi s-a pus un nod în gât văzând cum bărbații erau bărbați adevărați, mânați de-o onoare ieșită din comun, pentru care nu conta decât respectul celor din jur și care preferau să moară vitejește pe câmpul de luptă decât să trăiască restul vieții cu rușinea înfrângerii.

Și, mai presus de toate, care nu cunoșteau semnificația verbului „a renunța‟.

 

The last samurai este un vestigiu al onoarei care acum pare că se ofilește tot mai mult într-o societate ahtiată după orice, numai după integritate morală nu.

Ar mai fi multe de spus despre partea de fond a filmului, evoluția personajelor este una substanțială, Nathan are niște demoni ai trecutului care nu-i dau pace nicicum, iar Katsumoto, la rândul lui, este captiv într-un cerc vicios care îl macină cu fiecare zi ce trece.

Iar titlul filmului este unul ambiguu, te lasă pe tine să-l identifici pe ultimul samurai, după preferințe.

Desigur, producția nu este lipsită de niște clișee supărătoare, mai ales în această eră a eradicării vârtoase a trecutului, dar nu m-am axat pe asta, ci pe scenariul luxuriant și imaginea ce debordează a peisaje mirifice și scene cu șpil și zvâc.

The last samurai poate fi interpretat, dintr-un anumit punct de vedere, ca fiind bolnav de sindromul „albului salvator‟, dar mi s-a părut a fi exact opusul.

Simplitatea, disciplina și respectul prevalează în fața modernismului, răzvrătirii și lașității, dar aici depinde de perspective.

Însă filmul nu este doar o dramă a regăsirii, ci ne oferă și doze suficiente de acțiune de toată frumusețea prin punerea în scenă a luptelor feroce, coregrafiate așa cum trebuie, redate fără cusur, fără dureri de cap, fără scuturături.

Secvențele de război sunt brutale și serioase, nimeni n-are chef de dume când îți vâjâie săgeata pe lângă ureche sau îți șuieră glonțul pe deasupra scalpului.

Înțeleg de ce americanii nu prea au la suflet acest film pentru că pictează o imagine reală și deloc măgulitoare a unei societăți pornite din masacru și clădite pe cadavre multe de tot, fapt ce nu a picat bine la stomac celor care se cred superiori tuturor.

Filmul are o țesătură narativă complexă, abia am decojit două dintre genurile pe care le amestecă scenariul cu multă măiestrie, nici n-am ajuns la părțile romantice sau cele sacrificiale pentru că trebuie să las și un pic de mister să învăluie povestea din The last samurai.

Însă nu am doar cuvinte de laudă pentru The last samurai, sunt câteva scene care m-au lăsat perplex pentru că nu le-am înțeles, în special o anumită confruntare care, prin modul ei de prezentare, nu prea are logică.

Abia acum ajung la interpretările actoricești, unele de-a dreptul sublime, o altă dovadă vie a faptului că Tom Cruise (Mission: Impossible – Fallout) nu știe doar să alerge, ci se pricepe și la partea mai cărnoasă a actoriei, personajul său fiind unul complicat spiritual, care trece printr-o călătorie de regăsire a sinelui care-l transformă complet.

Cât despre Ken Watanabe, ori de câte ori își făcea apariția pe ecran, acapara întreaga atenție, domina cu autoritate scena și te făcea să te simți mic pe lângă atitudinea lui de războinic intelectual și înțelept pe care o emana cu atâta ușurință.

 

🏆 Verdict

În afară de clișeele clasice (da, știu, pare un Dansând cu lupii prin Japonia) și unele scene parcă montate aiurea, The last samurai nu m-a deranjat cu nimic altceva.

Am fost captivat pe tot parcursul celor două ore jumătate, am plâns, m-am distrat, am rămas pe gânduri, am filozofat îndelung.

Ce să mai, am fost tăvălit prin toate emoțiile posibile pentru că The last samurai asta face, te poartă într-un periplu care poposește la poarta fiecărui sentiment și trăirile avute sunt revelatoare pentru propriul suflet.

Închei controversat și zic că filmul are un păcat greu, aduce cu sine și o pregnantă urmă de amărăciune, deoarece te întristezi comparând mentalitățile considerate învechite, dar care îl înnobilau pe om, cu gândirea de acum care doar transformă societatea într-una cu bărbați efeminizați cu manichiură perfectă și machiaj pe mufarină și femei feministe care sunt așa doar de dragul de a fi feministe și de a fi în trend.

Dar filmul m-a inspirat imens, mi-a aliniat chakrele descentrate și mi-a calmat zen-ul tulburat, așa că m-am decis să iau 9 lecții pentru a învăța să mânuiesc spada.

Ah, și pentru descrețirea frunților, dacă o fi bună gluma:

– De ce a murit samuraiul când a ieșit afară iarna?

– Pentru că afară ninja!!!

4.5 out of 5 stars (4,5 / 5)

Trailer:

IMDB

Rotten Tomatoes

About admin

Check Also

K.G.F. – Chapter 1

Nu mă întrebați cum și de ce am ajuns să urmăresc K.G.F. – Chapter 1, …

2 comments

  1. Rourke zice „the guy’s been doing the same effing part for 35 years”. Eu l-as corecta si as zice ca Tom joaca acelasi tip de rol de vreo 15 ani incoace. Doar action-uri si SF-uri de actiune. Si seria asta continua cu inca 2 misiuni imposibile. Dar poate ar trebui sa-si aduca aminte ca pe vremuri a colaborat cu regizori ca Martin Scorsese, Oliver Stone, Barry Levinson, Neil Jordan, Cameron Crowe, Sydney Pollack, Michael Mann, Stanley Kubrick, Paul Thomas Anderson…

    • Rourke bate câmpii, nici în ultimii 15 ani nu a jucat același rol, în ăștia 15 ani a jucat în Tropic thunder, Valkyrie, Lion for lambs, Rock of ages care n-au nici în clin, nici în mânecă cu producțiile recente precum Mission impossible, Top Gun, Oblivion sau Edge of tomorrow. Cruise nu prea mai are ce demonstra la 60 de ani, nu e cel mai bun actor, dar totuși are 3 nominalizări la Oscar pentru actorie. Și trage și el tare acum, cât mai poate, sunt 100% că după ce termină cu cascadoriile astea va reveni la roluri super serioase precum ăsta de aici sau Born on the 4th of July. Între timp Rourke își bagă unghia în gât că a fost și el relevant vreo 3 filme în toată cariera lui.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.