The lighthouse este al doilea lungmetraj regizat de Robert Eggers care s-a făcut remarcat cu The witch în 2015.
A stat el la dospit vreo 4 ani să se gândească la următorul lui film și becul economic din creier i s-a aprins cu ideea acestui The lighthouse.
Povestea este un frugală, extrem de simplă la bază și se concentrează pe doar două personaje interpretate de către Robert Pattinson și Willem Dafoe. Atât, doar ăștia sunt actorii ce rostesc vorbe-n tot filmul.
Cei doi au o slujbă cam mizeră și mult prea singuratică, sunt izolați pe o bucă de pământ unde păzesc buna iluminare a unui far, avându-se doar unul pe altul drept companie pe durata misiunii lor.
Thomas (Willem Dafoe) este cel hârșâit de viață, care a petrecut prea mult timp pe insulița aia împuțită, iar Ephraim (Robert Pattinson) este tinerelul care acceptă cam prostește această slujbă, luându-i locul celui de dinaintea lui care nu a mai rezistat greutăților provocate de îngrijirea farului.
Altceva nu prea mai am ce să scriu despre poveste, pentru că oricum mare brânză mucegăită nu ar mai fi de spus, urmărim evoluția relației dintre cei doi, una plină de animozități palpabile, ordine lătrate pe un ton hotărât și sarcini zilnice repugnante.
Filmul este unul care cade în categoria așa-numitelor filme pretențioase, artistice, făcute doar de dragul de a face un film și nu un ban, nu este deloc comercial.
Încă de la început îți dai seama de asta pentru că The lighthouse este complet alb-negru, bașca filmat în 4:3, ca pentru televizoarele de pe vremea bunicii, cu mileu deasupra, reducând cadrul vizual foarte mult și generând claustrofobie.
Interesantă alegere, dar făcută doar de dragul de a fi artistic, că nu cred că dacă filma normal, producția nu ar mai fi avut același efect, dar nah, după cum spuneam, chestii simandicoase, care să genereze discuții, nicidecum să contribuie cu adevărat la calitatea filmului. Bine, augmentează decrepitudinea locației, dar nu într-atât încât să-mi uzeze televizorul cu acel pătrat în centru și restul ecranului gol.
Elementul de bază, care ține filmul în viață, este reprezentat de interpretările senzaționale ale celor doi actori, mai ales a lui Willem Dafoe (At eternity`s gate), care are vreo 2-3 scene cu adevărat incredibile, niște monologuri lungi rostite într-un limbaj arhaic și plin de jargon marinăresc, totul dintr-o singură dublă, fără tăieturi. Unii nu-s în stare să spună Bună ziua fără să aibă nevoie de 2 zile de filmări, iar el o face aici cu atâta lejeritate în timp ce și interpretează facial emoțiile pe care le transmite încât simți cu adevărat apăsarea sufletească și durerea imensă revărsându-se printre cuvinte și sentimente.
Dacă erați sceptici cu privirea la alegerea lui Robert Pattinson ca Batman, ei bine, acest rol spulberă toate aceste temeri. Și el face un rol superb, interpretează un personaj care alunecă, pas cu pas, oră cu oră, pe cărarea primejdioasă către nebunia generată de solitudine, ce nu mai este capabil să facă distincție între real și imaginar. Și, odată cu el, nici spectatorul nu pare a mai fi în stare să distingă între realitate și vis. A evoluat mult de tot acest actor, nu mai este vampirul sensibil sclipitor din seria Twilight, este un actor de calibru.
Ambii joacă atât de bine încât nu știi ce să mai crezi, fiind doar două personaje, ai impresia că la intersecția narativă filmul o poate lua într-o direcție sau în alta, atât, neexistând și o a treia posibilitate.
Trebuie musai să laud și chinurile fizice prin care cei doi actori au trecut la realizarea acestui film, se vede clar că au avut de suferit pentru că sunt scene fără dubluri, fără efecte speciale, în care sunt supuși unor suferințe care nu puteau fi replicate decât în mod real. Sau poate editarea este atât de bună încât m-a făcut să cred asta.
Și cam atât despre calitățile filmului. Ah, ba nu, și atmosfera este sinistră, generatoare de coșmaruri înfiorătoare, cu o natură dură, nemiloasă ce le face viața celor doi un infern atât fizic, cât, mai ales, psihic.
În rest, povestea nu aduce nimic nou, astfel de mărturii ale inserării nebuniei pe sub piele au mai fost spuse de-a lungul vremii, ba chiar în filme comerciale, și unele bune, nu era nevoie de ghidușii din astea tehnice care nu fac decât să ascundă un scenariu destul de anost (pentru că deja ai mai văzut desfășurarea aceasta de forțe) și, uneori, incoerent, nu că ar fi greu de înțeles că nu e mare șmecherie, lumina farului fiind o metaforă interpretabilă în fel și chip, dar te lasă cu urme de unghii pe scalp de la scărpinat.
Tehnic, pentru ceea ce a vrut să fie, The lighthouse arată ca un film de acum 100 de ani, asta și fiind intenția regizorului, dar nu văd cu ce a îmbogățit asta experiența vizionării, doar a speriat lumea să nu-l urmărească. Putea fi găsită o cale de mijloc, artă-comercial, pentru a împăca toată lumea, ăștia sunt regizorii cu adevărat revoluționari, care știu să facă artă și să fie pe placul tuturor. Mă gândesc la un Inception al lui Nolan, artă, dar și profitabilitate.
Trecând peste bizareria asta tehnică, The lighthouse este un film decent, cu două interpretări magistrale, cu o atmosferă inconfortabilă, o cursă de broască țestoasă către pierderea minților, cu câteva scene șocante, nu prea greu de înțeles, că nu este vreun Primer, dar cu un scenariu ce are nevoie când și când de câte-o cârjă și nicidecum nu este ceva senzațional sau revoluționar, cum a fost lăudat până la ceruri la Cannes de mă așteptam să o dau în orgasme intelectuale la fiecare cadru. Dacă faci ceva alb-negru nu revoluționezi nimic. Plus că se preta mult mai bine ca o piesă de teatru pentru că asta este senzația pe care o transmite.
De la mine ia un 7, doar pentru că actorii sunt cu adevărat mirifici, și nici nu știu dacă-l pot recomanda cuiva să-l vadă pentru că este dificil de urmărit.
Este unul din acele filme care duce lumea la extreme, fie este considerat o capodoperă monumentală, fie o flatulație (apropo de bășini, aflați din film) de proporții titanice.
PS. La un moment mi-a adus aminte de Birds, părea o continuare directă a filmului regizat de marele Alfred Hitchcock.

Trailer: