Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
N-am mai rezistat tentației și am navigat pe căi maritime învolburate spre sala de cinema să urmăresc The little mermaid, versiunea live action din 2023.
🎬 The little mermaid – Premisă
Abia ce am pomenit despre The little mermaid din 1989, așa că nu are rost să insist atât de mult pe povestea arhicunoscută.
Dar simt nevoia să pescuiesc câteva amănunte pentru a vi le oferi drept momeală.
Așadar, Ariel (Halle Bailey) este o sirenă năzdrăvană care-și tot vâră coada pe unde nu-i fierbe spuma mării.
În ciuda avertismentelor primite de la tatăl ei, mărețul rege Triton (Javier Bardem – El buen patrón), aceasta nu se abține și scoate capul la suprafață, curioasă să vadă ce-i cu bipezii care se flutură prin bărcile alea imense ce se tot scufundă.
În preumblările ei la aer, să ia niște ultraviolete pigmentare, pune ochii pe prințul Eric (Jonah Hauer-King – A dog`s way home) și îi cade cu tronc.
Dorind neapărat să simtă aroma corporală a umanului ce o fascinează, Ariel face un troc sinistru cu Ursula (Melissa McCarthy – Ghostbusters).
Cine-i Ursula? Scorpia mării care abia aștepta un moment prielnic să-l tragă-n trident pe fra-su rege.
💭 The little mermaid – Comentariu 🍿
În cele ce urmează n-o să mă leg absolut deloc de procesul vârtos de spălare în sens invers aplicat de Disney.
Nici măcar calul n-a scăpat, să pomenesc un celebru meme care circulă în spațiul virtual.
Dacă așa aleg mai marii acestei companii să omagieze diversitatea, înnegrind personaje albe clasice în loc să creeze unele noi de culoare bazate pe povești specifice culturii non-caucaziene, aia e, nu mai are rost să mă zbat ca peștele pe uscat.
Filmul nu se abate foarte mult de la animația din 1989 urmând aproape cu sfințenie firul narativ, deci nu au fost cine știe ce surprize.
Doar au apărut scene noi care au mai aruncat ceva lumină asupra unor nebuloase neexplicate de animație.
Însă nu mi s-au părut foarte inspirate pentru că au dat senzația că-s destul de pomană, adică prea lungi pentru informațiile cu care au venit la pachet.
Nu au avut o contribuție foarte mare pentru că, deși filmul durează cu aproape o oră mai mult decât originalul, pe final povestea este la fel de grăbită. Deci au fost mai mult de umplutură.
De departe, farul luminos al filmului este vocea actriței principale, indubitabil, irefutabil și incontestabil este vedeta absolută.
Piesele cântate au căpătat o altă savoare deoarece Halle Bailey are pipote melodioase, nu se încurcă deloc, cânta din toți bojocii și toate branhiile, ridicând compozițiile la un alt nivel și interpretarea ei m-a zgribulit de tot.
Un alt aspect pozitiv, care se va transforma ulterior într-o corvoadă, este paleta coloristică.
Filmul vibrează de nuanțe fără număr care depășesc spectrul denumirilor pe care le cunosc, că nu știu ce-s alea fucsia, aquamarin, turcoaz și alte nume sofisticate de culori îmbârligate.
Asta când afară este zi și soare și poți distinge ce se întâmplă, că sunt destule secvențe pe noapte și atunci îți vei lovi fluierul virtual al piciorului în tot felul de scene întunecate.
Și gata cu laudele, unele meritate, n-am de ce să le neg, unde o nimerește bine, apoi o face spectaculos.
Cea mai mare problemă a filmului este că nu-și justifică existența. Nu în această formă care elimină aproape orice urmă de emoție.
La fel ca în The lion king, obsesia pentru imagine fotorealistă a distrus orice urmă de farmec pentru că aveam impresia că urmăresc un documentar marin, nu un basm acvatic.
Animalele care m-au încântat în animația clasică aici devin extrem de ciudate și provoacă multă confuzie creierului care nu știe cum să interpreteze secvențele urmărite.
Practic, sunt niște animale care-și mișcă buzele și atât, zero barat la nivel de emoție pe chipurile lor, ceea ce în versiunea din 1989 nici vorbă de așa ceva.
Faptul că erau animate a permis artiștilor să le imprime tot felul de reacții antropomorfe care le-au făcut rapid de plăcut și ușor de îndrăgit.
Aici nu era nicio diferență între un documentar urmărit pe National Geographic și filmul The little mermaid, am rămas complet rece la zbenguielile lui Sebastian, Flounder și Scuttle.
Că am pomenit de aviara Scuttle, ferească-mă sfântul de rău de mare, că tare m-a zgâriat cu șmirghel pe timpane vocea actriței Awkwafina.
Și când s-a mai pus și pe cântat rap deja îmi curgea sânge-n valuri din urechi. Cine dracului a avut ideea infectă să o aleagă pe ea? Taman pe ea?
Pentru că era ultima recomandată să cânte o piesă într-un film. Zici că scuipa obuze explozive, nu versuri line.
Alte schimbări care mi s-au părut complet aiurea au fost reprezentate de coregrafia unor piese muzicale care, astfel, au fost dezbrăcate de orice urmă de antren și zvâc.
N-are rost să mai insist pe acest subiect, dar tot ce a fost memorabil la melodii precum Under the sea sau Kiss the girl aici puf, s-a evaporat ca prin minune diabolică.
Nici măcar piesa Ursulei, cea care ar fi trebuit să-ți dea fiori, nu mai are același impact pentru că stilul de filmare este unul eșuat, nu se mai concentrează pe aspecte importante, ci o arde inutil cu cadre veștejite și neimportante.
Iar unele versuri au fost modificate pentru a se plia mai bine pe gândirea curentă a societății. Aici fiecare decide dacă asta este spre bine sau spre rău.
Piesele nou introduse sunt și ele banale, fără nimic aparte, le voi uita instantaneu.
Cred că Lin-Manuel Miranda este prea muncit până la epuizare de Disney (că parcă-i peste tot) și uneori scoate fleșcăieli create cu muza în comă.
Dacă am pomenit mai devreme de vizual că este magnific, trebuia să continui și să menționez că este așa doar pe alocuri.
Asta deoarece uneori multul este extrem de mult, iar asaltul coloristic este exagerat încât aveam impresia că mă uit la o vomă de Skittles.
Nu de puține ori am avut parte de o aglomerare incoerentă de nuanțe vibrante doar de dragul de a invada ecranul cu cât mai multe bling-bling-uri și briz-briz-uri care să distragă atenția de la lipsa de utilitate a filmului.
Există o groază de superficial ambalat cât mai fistichiu dar, în același timp, ducem lipsa unui miez narativ profund și intelectual.
Jur că nu înțeleg ce vrea să transmită filmul pentru că am impresia că are mesaje conflictuale.
Pe de o parte, ne spune că este în regulă să nu ne grăbim să spunem „Da‟ în fața ofițerului de stare civilă.
Că mai întâi trebuie să ne descoperim pe sine înainte de a ne lega viața pe vecie de altcineva, preferabil sufletul pereche.
Pe de altă parte, pare-se că este bine și să umbli din coțăială în coțăială deoarece Triton are 7 fiice de rase diferite.
Semn că și-a împrăștiat sămânța potentă pe unde s-a nimerit, fără să fie fidel unei singure jumătăți. A avut Triton la jumătăți de a stricat sensul matematicii.
Deci dragă Disney, cum este mai bine? Să-ți aștepți sufletul pereche sau să bunți-bunți cu oricine îți iese în cale?
Iarăși un element de pomană a fost modificarea fără sens a originii surorilor lui Ariel și a numelor acestora.
În animație era o simetrie plăcută auzului, aici simbolistica este evidentă, dar parcă se insistă de zici că eram bătuți în cap și nu pricepeam vizual, era musai să se transmită și auditiv ideea de diversitate.
Sunt și alte schimbări aduse unor personaje, unele neavenite pentru gustul meu.
Spre exemplu, Sebastian este redus la un rol de banal majordom, parcă pentru a emula cumva partea umană, unde și acolo avem un asemenea ajutor de nădejde pentru prințul Eric.
Să nu mai zic că au dispărut scene întregi, o mizerie marca Disney care induce ideea că totul în lumea asta este lapte și miere și că binele învinge mereu.
Se comportă cu prea multe mănuși cu audiența infantilă, de parcă ar fi dintr-un porțelan foarte fragil care s-ar sparge la cea mai mică dovadă de cruzime umană.
De asta a și ajuns lumea atât de sensibilă dacă generația de acum este de mică învățată cu așa ceva, nu mai face față greutăților vieții și se vaită din orice mizilic.
„Grow a pair‟ de picioare, desigur, ce mama dracului, viața este grea, nu-i ca în filme.
Dar ăsta-i Disney, o companie care a ajuns într-un asemenea hal încât nu își mai asumă niciun risc și își tratează audiența ca pe una labilă psihic. De aici și infantilizarea excesivă a acestui film raportat la animația care îți dă fiori.
🏆 The little mermaid – Verdict 👍 sau 👎?
Văleu, da` m-am întins ca margarina pe pâine cu acest comentariu, prea mult am deversat pe aici, deși nu credeam că o să am ce scrie despre The little mermaid.
Nu-i chiar catastrofa pe care o așteptam, dar se apropie destul de mult de eticheta de balegă vizuală lipsită de emoție.
Ar fi fost mult mai potrivită o animație adaptată progresului tehnologic care să păstreze savoarea originalului.
Pur și simplu, acest live action bastardează tot ce este mai frumos în desenele animate, eliminând emoția și înlocuind-o cu un fotorealism plat și fad.
Pentru asta am documentare gârlă, nu-i nevoie să văd și în filme același lucru.
Dacă tot a dispărut din peisaj bucătarul francez, am să-l răzbun parțial făcând o comparație culinară.
The little mermaid pare mai degrabă o farfurie împinsă la autoservire, cu mâncare rece, fără gust și stătută peste zi, decât un „dish fine dining‟ cald, creat cu iubire de un chef pasionat care trăiește pentru a găti.
Sunt prea multe elemente care strică acest film, mult prea multe, nu merită urmărit de cei mici care vor crește crezând că asta este cea mai bună variantă, ceea ce este extrem de trist.
Mi se pare ironic că Disney, în încercarea de a evita anumite stereotipuri, se transformă el însuși într-un stereotip la fel de dăunător precum pe cele pe care vrea să le facă uitate.
Am să-i cumpăr 5 pălării doar pentru prestația magistrală a lui Halle Bailey. Numai ea iese cu adevărat în evidență în sens pozitiv.
Și n-o mai puneți pe Awkwafina (Renfield) să cânte decât când o să am nevoie de un laxativ instantaneu.
(2,5 / 5)
Uită de rapperița cu nume de apă minerală.
Destinde-te cu asta:
https://www.youtube.com/watch?v=Y7S6wLP_vsY
Sa nu mai trimiti din astea ca nu imi plac, chiar nu pot sa urmaresc asa ceva de mai mult de 10 ori la rand.