Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Nu vă zbârliți solzii la mine, este vorba despre The little mermaid animația originală, cea din 1989.
Momentan, sunt în grevă, refuz să urmăresc remake-ul live action.
🎬 The little mermaid – Premisă
Ne ducem la fund la ceva adâncime unde dăm peste Aquaman, pardon, Triton, mărețul stăpân al oceanelor care își conduce regatul cu o mână de fier.
Din păcate, deși nu ni se spune explicit de ce, el este nevoit să își crească singur droaia de fete sirene.
Printre ele se află Ariel (Jodi Benson – Ralph breaks the Internet), cea mai mică și, bineînțeles, neastâmpărata neamului.
Tot scoate capul la suprafață să vadă ce este cu ființele acelea monstruoase din poveștile de groază ale lui tac-su deoarece este tare fascinată de creaturile cu picioare.
Hopa, cine îi iese în cale?
Prințul Eric cel ce-și tot caută nevastă și nu o găsește, că nu vrea să se însoare cu orice țoapă băgată pe sub nas de familia lui.
Eh, restul este poveste. La propriu, așa că nu mai despic marea-n două narând ce se petrece în continuare.
💭 The little mermaid – Comentariu 🍿
Se spune despre acest film că a fost colacul de salvare pentru Disney Animation, fără succesul acestuia marele mamut de acum ar fi naufragiat pe fundul falimentului.
Poate exagerez, dar ați prins ideea.
Așa că pe umerii animației a apăsat o imensă presiune și iată că a ieșit o perlă cinematografică.
Iarăși folosesc cuvinte mari pentru că, la drept vorbind, revăzând-o acum, nu mai pare atât de merituoasă pe palier elogiativ.
Povestea este bazată, în linii mari, pe basmul danezului Hans Christian Andersen și abordează ca temă principală un subiect clasic al literaturii universale, anume maturizarea.
Și nu doar atât, ia în colimator și diferența dintre clasele sociale și povețele atât de strâmbe și mârșav ticluite de cei cu autoritate conform cărora săracii nu se pot amesteca deloc cu bogații.
Cel puțin asta am înțeles după ce mi-am reîmprospătat memoria și m-am uitat dincolo de povestea romantică menită să ne fure ochii.
Ca atmosferă, filmul este unul destul de jovial mai ales datorită personajelor secundare fistichii care întrețin ambianța cu fel și fel de glumițe copilărești.
Au calitatea incontestabilă de a cuceri instantaneu.
Ies clar în evidență Sebastian și Flounder, dar mie mi-a atras atenția Scuttle pentru că am recunoscut în el una din metehnele grave ale românului.
Cel care nu se pricepe la nimic, dar are impresia că le știe pe toate și, din ignoranță sau ambiție, ambele prostești, distorsionează realitatea pentru a se plia pe gândirea lui șubredă.
Marele avantaj al animației față de live action este existența emoțiilor umane pe chipurile animalelor, ceea ce lipsește cu desăvârșire în aceste remake-uri încărcate de tehnologie de ultimă generație, dar golite de suflet și pasiune.
Nu cred că are rost să insist asupra poveștii de dragoste pentru că nu inovează mai nimic, este cea șablon care acum poate că nu mai pică prea bine generației așa-zis emancipate.
Că Doamne ferește să mai alerge acum o domniță după un sărut ca și cum doar o țucătură i-ar valida ideea despre dragoste.
Și cum ferească sfântul să renunțe o doamnă la ce are mai bun pentru a fi alături de cel iubit!
Asta deși Ariel este departe de a fi o jumulită aiurită cu ochii după prinți, din contră, este o tânără căpoasă, cu atitudine rebelă și o minte proprie care știe ce vrea și ar face orice pentru a-și atinge scopul.
Așadar, The little mermaid nu a excelat în ceea ce privește romantismul incendiar dintre două personaje total opuse dar care se atrag ca doi magneți.
Farmecul filmului constă în animația frumoasă pentru acea vreme și, mai ales, indubitabil, coloana sonoră monumentală.
Hai că sigur mințiți dacă spuneți că ani și ani la rând nu v-au răsunat în cap Under the sea sau Part of your world.
Eu recunosc că da, le-am fredonat multă vreme.
Dar acum parcă atenția mi-a fost atrasă de alte piese mai profunde, precum balada emoționantă Kiss the girl sau elegia Poor unfortunate souls.
Poate și pentru că m-am maturizat și am putut să pricep pe îndelete înțelesul versurilor.
Că tot am pătruns pe teritorii mai neospitaliere, personajul negativ din animație, Ursula (Pat Carroll), este de-a dreptul înfiorător.
Nu mă refer la modul în care arată, și nu îi fac „body shaming‟, e treaba ei dacă îi place să fie grasă, că-i caracatiță și dacă i se înfundă vreun tentacul de la prea mult colesterol, are destule de schimb.
Ursula te sperie prin pofta ei malefică, ce depășește granițele imaginației diabolice, de a păcăli suflete nevinovate prin fel și fel de tertipuri constând în contracte vicioase semnate ca primarul de către cei nefericiți.
Nici măcar băncile, cu scrisul lor microscopic, nu sunt atât de perverse în a-și păcăli clienții precum o face Ursula.
Prezența ei, alături de acoliții slinoși și alunecoși, aduce cu sine și un ton întunecat, sumbru, chiar traumatizant, când știi la ce se referă cuvintele ei meșteșugite parcă de-o echipă de marketing ce par a fi mieroase, dar sunt pline de venin.
Și mai sunt câteva scene care sunt chiar de groază pentru cei mici, deși are rating de audiență generală, este suficient să urmăriți momentul muzical al chefului francez care se pune pe gătit și deja vă trec toți fiorii.
Trebuie să revin pe țărmuri mai fericite, că m-apucă frigurile dacă mă mai gândesc la Ursula și la eviscerarea piscicolă.
Inima îți este furată de prezența diafană și mirifică a lui Ariel, prințesa perfectă Disney.
Are nenumărate calități care o transformă într-o ființă, să nu zic om, completă.
Frumoasă foc, dar și îndărătnică, sufletistă din cale afară, dar și independentă, blajină cu cei din jur, dar și decisă în acțiunile ei, cu o voce de pică îngerii din cer, dar și altruistă când până și Iisus ar zice: „Nope, de aici încolo nu mă mai bag‟.
Da, știu, acum este demodată, este prototipul învechit al feminismului conform dovezilor genetice (ADN-ul și cromozomii).
Ceva ce azi nu prea mai contează, când fiecare decide cu ce se identifică, indiferent dacă are sau nu logică sau vreo legătură cu tot ce ne-a învățat știința.
Dar filmul nu-i perfect, deși animația este tare colorată și mediul subacvatic arată superb, la nivel tehnic nu prea m-a cucerit.
Nah, fac și eu acum pe adultul rău, dar mă sâcâia că Ariel n-avea niciodată părul ud ori de câte ori ieșea din apă.
De asemenea, oricât de impresionante sunt melodiile, numărul lor este prea mare pentru un film atât de scurt, de aici rezultând și subțirimea poveștii.
Odată ce intrăm cu adevărat în brânză, totul se desfășoară cu viteza fulgerului și acțiunile se succed amețitor de nu mai există timp pentru acumularea de emoție, un lucru indispensabil unei asemenea teme.
De aici rezultă și senzația, după film, că nu prea ai văzut cine știe ce, poate de asta melodiile sunt cele care rămân cu tine și nu neapărat povestea.
N-am cum să nu menționez și distanțarea clară față de finalul basmului danez, chiar că te distrugea psihic dacă Disney se folosea de acel sfârșit care, să o zic mai pe ocolite, nu-i unul chiar fericit.
🏆 The little mermaid – Verdict 👍 sau 👎?
Bun, deci animația este una clasică la nivel vizual, piesele sunt forță tectonică, antagonistul este trecut la categoria oripilant și povestea de dragoste cam transpiră banalitate, dar își face treaba.
Firul narativ este repezit când intrăm în partea secundă a filmului, ca și când avea în spate un uragan și se grăbea să ajungă la țărm.
Astfel, au fost sacrificate destule emoții care nu au mai apucat să se nască pe la colțurile ochilor. Eu unul am resimțit lipsa lor.
Nu mă mai leg de aspecte care acum par ofensive pentru că am mintea deschisă, îmi dau seama că timpurile se schimbă și aș fi tâmpit să analizez un film de acum aproape 35 de ani prin lupa societății de azi.
N-aș putea spune că-s un fan înflăcărat și declarat al animației tocmai din cauza grabei care frânge filmul pe la 75 de minute, dar mi-a plăcut, de ce să mint.
Acum iar o să treacă o grămadă de timp până să-mi scot din cap piesele de căpătâi din The little mermaid, dar mă duc să înfulec 8 crabi umpluți și bine perpeliți, să-mi astâmpăr foamea.
Ca idee, că n-am cum să trec cu vederea, pe vremuri pentru animații erau angajați actori de voce, special antrenați în această artă.
Nu erau aruncate pe poster nume mari de actori normali doar să atragă atenția, chit că nu prea le bungheau în meseria asta care este altă mâncare de pește comparată cu actoria vizuală.
(4 / 5)
