The lord of the rings: The two towers

admin 18/12/2019 Fantasy Leave a comment 2,623 Views

The two towers continuă saga incredibilă a inelului omnipotent începută cu The fellowship of the ring, doar că de data asta povestea se împarte în mai multe fire narative ce toate concurează la poziția de lider în această epopee.

Atenție, spoilere pentru cei ce nu au văzut prima parte.

Cum Frăția Inelului a fost fărâmițată la finalul primului film, acum componenții ei sunt răsfirați în toate colțurile Middle Earth.

Frodo (Elijah Wood) și Sam (Sean Austin) își văd de misiunea lor de a ajunge în inima Mordorului, Muntele Doom, pentru a distruge inelul aducător de necazuri. Însă nu vor avea deloc parte de-o călătorie lină, pericolele pândindu-i la tot pasul și sub toate formele.

Dacă în prima parte Gollum doar s-a pitulat prin umbre, aici devine un element central al poveștii, pentru că și el este pe urmele celor doi și cărările lor se vor încrucișa de câteva ori, și nu în cele mai plăcute moduri.

Merry (Dominic Monaghan) și Pippin (Billy Boyd) sunt capturați de inamici, dar nu pentru mult timp, și au și ei, la rândul lor, o aventură de povestit nepoților, fiind luați în primire de Treebeard, un ent (copac vorbitor) din pădurea Fangorn.

Și în tot acest timp, tripleta războinică formată din Aragorn (Viggo Mortensen), Legolas (Orlando Bloom) și Gimli (John Rhys-Davies) ajunge în Rohan, un regat ce este în pericol, pentru că armata imensă construită sau născută de magia neagră a lui Saruman și formată din orci și uruk-hai stă să pornească la atac, având drept unic scop nimicirea oricărei ființe vii, indiferent de vârstă, sex sau specie.

Și toate astea se desfășoară sub atenta supraveghere de la înălțime a lui Sauron sub forma unei bijboace înflăcărate, care devine tot mai nerăbdător și mai dornic de a pune geana pe inelul aflat în posesia lui Frodo și de a aduce întuneric etern în întregul Middle Earth.

Dacă The fellowship of the ring a avut un ton un pic mai vesel, presărat de glume între membrii frăției și atmosfera era mai relaxată în ciuda amenințării veninoase a lui Sauron, The two towers schimbă registrul și ne aduce o atmosferă mai sumbră, gravă, întunecată, parcă mai meditativă, unde speranța, ce oricum abia pâlpâie, este aruncată în temniță, unde moartea domnește la fiecare colț pentru că puterile răului devin tot mai proeminente, iar războiul iminent bate la ușă.

Scenariul este mai lugubru, filmul este mai mizer și mai hâd pentru că se înmulțesc victimele aflate de partea luminoasă a baricadei. Se simte din plin schimbarea de tonalitate din acest film comparativ cu primul, lucru îmbucurător, pentru că asta înseamnă o nouă perspectivă aruncată asupra acestui univers.

Însă The two towers nu mi-a plăcut la fel de mult ca The fellowship of the ring, aici durata de 3 ore jumătate se simte din plin prin câteva secvențe lungite (după ce ni se povestește ceva, urmează să ni se arate ce ni s-a povestit), practic povestea de bază nu prea înaintează, aici avem parte mai mult de misiuni secundare care doar îmbogățesc universul Middle Earth, și așa mustind a mitologie infinită, cu alte locații și personaje care de care mai colorate și interesante.

Ba chiar aș putea spune că Frodo și Sam cad pe plan secund, pentru că filmul nu se concentrează asupra lor atât de mult pe cât am anticipat, ci asupra destinului regatului Rohan atacat de oștile dezgustătoare născute din furia lui Sauron.

Ca element pozitiv pot spune că nu am mai fost atât de focusat să fiu atent la denumiri ca în primul film, pentru că deja eram familiarizat cu ele, fiindu-mi mai destinsă fruntea când auzeam ba de Isildur, ba de Isengard, ba de Mordor, ba de Gondor, și știam la ce se referă.

Dialogurile rămân încântătoare, pline de cimilituri și povețe, peisajele îți taie respirația, diversitatea este la ea acasă, nu prea ai cum să te plictisești pentru că Peter Jackson se asigură că nu lenevește prea mult într-o locație, că ne și azvârle, la figurat, într-o altă zonă din Middle Earth, una total diferită de precedenta, tocmai pentru a asigura o alternanță vizuală ce-ți desfată ochii.

Personajele evoluează natural ca urmare a peripețiilor și luptelor care-i călesc, destinul cel mai bine conturat fiind cel al lui Aragorn, simți că i se pregătește ceva măreț, bașca apare și un element iubăreț în peisaj.

Și Frodo trece printr-o schimbare profundă, fiind din ce în ce mai afectat de puterea malefică a inelului care începe să-i întunece mințile.

Deși efectele speciale încă se țin bine, parcă aici am depistat mai multe scene în care îmbinarea dintre actori și elementele generate computerizat nu este la cel mai înalt nivel, lucru evident mai ales în pădurea Fangorn, când Merry și Pippin stau la taclale cu Treebeard. Dar în rest, laudele pe care le-am adus lui The fellowship of the ring se păstrează și aici, totul este magnific, de la natura măreață abundentă în fel și fel de peisaje mirifice până la hidoșenia vietăților ce sălășluiesc prin aer, apă și pământ și care, uneori, te îngrozește la propriu. Sunt introduse câteva amenințări uriașe care fac uitați monștrii din prima parte.

Nu am cum să trec cu vederea peste vedeta acestui film, personajul Gollum (Andy Serkis), perla motion-capture-ului aflat în fază incipientă atunci, dar care și acum iese în evidență prin fluiditate și naturalețe și, mai ales, prin interpretarea excelentă a lui Andy Serkis care ne aduce un personaj aflat într-o profundă criză de identitate (sau cu prea multe identități ascunse sub scalp), cu schimbări emotive subtile, dar atât de grăitoare pentru definirea personajului cu caracter duplicitar.

Ca acțiune, The two towers nu este ofertant din acest punct de vedere, dar nu este ceva de rău, mă refer că nu sunt multe secvențe de scatolceală, însă cele care se prezintă la datorie sunt mai mult decât suficiente pentru satisfacerea poftelor celor mai duri critici, bătălia finală de la Helm’s Deep fiind recunoscută și acum ca una dintre cele mai spectaculoase și intense bătălii văzute vreodată pe marele ecran. Și pe bună dreptate, mai ales că numărul imens de participanți la scena de 40 de minute este, în mare parte, real, sunt figuranți, oameni în carne și oase, costumați și machiați, și nu personaje generate pe calculator, ploaia este și ea reală (generată de natură sau de om, dar nu de computer), fapt ce a adus un plus suplimentar de realism. Dar am o puternică impresie că este doar un aperitiv pentru ceea ce va urma în The return of the king.

Când s-a pornit marea bătălie, am ieșit și eu la atac, hotărât să iau în bășcălie filmul dacă Legolas ar fi avut o tolbă magică, plină de săgeți interminabile, cum am mai văzut prin alte filme. Din fericire, până și aici au avut grijă de realism, pentru că săgețile se termină la un moment dat, astfel The two towers a scăpat, aici, de răutatea mea.

Coloana sonoră, semnată tot de Howard Shore, parcă nu m-a mai impresionat la fel ca în The fellowship of the ring, cât despre emoții, nu știu ce să zic, nu am suferit la fel de mult ca în primul, nu că nu se moare, dar nu am fost atât de legat sentimental de cei care au trecut la cele eterne și nu îmi venea să le cânt veșnica pomenire.

Deși excelent, The two towers se simte că este o punte de legătură între cele două maluri cinematografice reprezentate de The fellowship of the ring și The return of the king.

Țin să menționez că, și de data asta, am urmărit versiunea Extended, ce se întinde până aproape de 4 ore, dar vreo 20 de minute sunt dedicate genericului de final. Deși mă repet, dar repetiția este mama învățăturii, munca depusă pentru realizarea acestor filme este una monstruoasă și întreaga echipă merită aplauze din plin, ba chiar ovații în picioare.

Sper să nu dați cu pietre, dar pentru The two towers am un 9, nu m-a impresionat atât de mult ca The fellowship of the ring.

Și mă pregătesc sufletește pentru The return of the king, varianta Extended ce are aproape 4 ore jumătate, îmi trebuie o zi de concediu de odihnă pentru a urmări filmul în tihnă.