Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Dacă tot a fost nebunia cu nisipul saharian am zis că-i cazul să revăd The mummy.
Nu cel cu Tom Cruise, care a fost cam praf, ci versiunea din 1999 regizată de Stephen Sommers (Deep rising).
🎬 The mummy – Premisă
O bibliotecară, Evelyn (Rachel Weisz – The favourite), descoperă din întâmplare o hartă către Hamunaptra (Orașul Morților), un fel de Sfânt Graal al egiptologilor ahtiați după comori.
Cum nu prea se pricepe la citit hărți, îl antamează pe rebelul arogant și mojic Rick (Brendan Fraser – The whale) care nu-i străin de acele locuri pe care le-a mai vizitat, fără succes, cu ceva ani în urmă.
Se pune de-o trupă aventurieră care vrea să descopere bogățiile ascunse de faraoni acum mii și mii de ani.
Însă întâmpină două probleme.
Nu sunt singurii, deoarece o altă expediție, mai bine dotată și mai numeroasă, a pus ochii pe același premiu.
Asta nu ar fi mare belea pe capul lor, ci faptul că, fără să știe, locul este unul blestemat și mumia eliberată accidental se trezește cu un apetit insațiabil pentru carne umană.
Și, mai ales, pentru suflete umane.
💭 The mummy – Comentariu 🍿
Mi-a fost ceva teamă să mă iau la trântă cu filmul, că nu-i chiar unul vechi, abia are un sfert de secol, și îl și aveam urcat pe un piedestal înalt.
L-am văzut când încă nu eram copt la minte și orice film „cu bătăi‟ mi se părea capodoperă, iar Van Damme era tatăl lor, așa că mă așteptam să-l dobor fără menajamente.
Dar de unde, pare-se că înainte eram mic și prost, acum doar am mai crescut.
În afară de efectele speciale care sunt perimate, dar nu într-atât încât să deranjeze prea mult, filmul este în continuare o imensă plăcere distractivă pentru că are de toate.
Subiectul este unul interesant, deoarece mitologia Egiptului antic va rămâne pentru multă vreme fascinantă, iar desfășurarea firului narativ, în ciuda simplității și liniarității, este plină de peripeții.
Deși durează aproape jumătate de film până când este decopertat mormântul mumiei, povestea nu m-a plictisit deloc.
Și asta pentru că acțiunea este una diversificată chiar și atunci când Imhotep este încă în ambalajul original.
De la confruntări armate cu inamicii care se prezentau la datorie cu flinte și până la lupte în spade, de la pățanii arheologice până la momente de groază, filmului nu îi lipsește nimic din ceea ce era de așteptat să se întâmple în acea perioadă.
Ah, că este plin de clișee și urmează o formulă clasică și îmbătrânită?
De acord, dar atât timp cât rețeta este respectată cu sfințenie, fără să se experimenteze cu fel și fel de ciudățenii, atunci o să iasă un produs bun.
Dincolo de acțiunea care a fost extravagantă și ambițioasă, oamenii descurcându-se vizual cum au putut cu tehnică rudimentară de atunci, producția stă bine și la poveste.
Aici mă refer în special la personaje.
Protagoniștii sunt atât de fermecători încât te îngroapă în dune de dulceață pentru că au replici siropoase și își aruncă priviri languroase.
Într-adevăr, sunt niște stereotipuri umblătoare, n-am cum să ocolesc acest aspect.
El este misoginul șarmant care nu semnează declarații la notar pentru a cere consimțământul unui sărut și face mereu glume cu subînțeles sexual.
Ea este demoazelă înțepată care se preumblă prin peisaj în veștminte dezvăluitoare, că așa cere scenariul, ceea ce mi s-a părut oleacă deplasat, dar are o minte brici.
Practic, este el cu mușchii, ea cu creierul.
Pe lângă eroii cu lipici pe care îi îndrăgești imediat, nu trebuie omis personajul negativ care are în spate un trecut tragic și scopul său nu este unul eminamente diabolic.
Nu vreau să-mi atrag blesteme asupra mea dacă dau mai multe detalii, deși filmul, în concepția unora, nu doar că este bătrân, dar și descompus, așa că nu mai zic multe aici.
Doar că nu știi dacă să-l urăști pentru că lasă în urma sa multe cadavre torturate sau să ții cu el pentru că empatizezi cu suferința care-i răscolește sufletul.
Cum să vă zic eu mai plastic, trage-mi-ați mâța de coadă că tare terifiant arată Imhotep în diversele sale stadii de reîncarnare.
Designul creaturii, că nu pot să-i zic om, este incredibil de inspirat și prezența ei audio-vizuală are menirea de a-ți îngheța sângele-n vine chiar dacă afară dogoare soarele la temperatura de topire a epidermei.
Plus că are niște aptitudini care îi permit să creeze spectacole de groază la scară mare, ceea ce amplifică, în limitele PG-13, componenta horror.
Și cât de „cool‟ a fost personajul Ardeth Bay jucat de Oded Fehr? Aproape că l-a eclipsat pe Rick prin prezența lui scenică impetuoasă.
🏆 The mummy – Verdict 👍 sau 👎
Este vreo capodoperă cinematografică de pus în ramă? N-am afirmat asta pentru că aș fi absurd și prea subiectiv să consider The mummy un film din categoria grea.
Dar este printre cele mai bune din genul său, o producție popcorn, făcută doar pentru scopul de a distra audiența.
Este realizată cu simț de răspundere, cu pasiune, măiestrie și dragoste chit că sunt destule erori de continuitate dar în agitația momentului nu am avut timp să le identific.
Se putea mai multă atenție la anumite detalii istorice care sunt prezentate eronat, dar nu-i documentar, ci un film de ficțiune.
Nu există zone moarte, mereu primim ceva, când nu avem acțiune, o dăm pe romantism, când ne plictisim de dulceață, trecem la lecții de arheologie, după aceea o dăm în dramă sau în umor, depinde de situație.
Prea în serios nu se ia deși povestea din start, cea care setează tonul, este una tragică, dar ăsta este genul filmului, nu pot să-l spânzur pentru că a oferit ceea ce a promis.
Voiam să fie și mai de groază? Bineînțeles. Antagonistul avea un potențial uriaș pentru a genera haos și distrugere, dar este bine și așa, nu-mi pot fi satisfăcute toate poftele.
Uitasem, parțial, cât de plăcut de urmărit este The mummy pentru că are personaje carismatice, acțiune inspirată, mitologie captivantă, glume reușite și secvențe terorizante.
Probabil sunt și îmbălsămat cu multă nostalgie de mi s-a urcat bunătatea sufletească la cap, dar am să-i scrijelesc filmului nu mai puțin de 9 hieroglife.
(4,5 / 5)
