The professor and the madman

admin 30/07/2019 Dramă 1 Comment 4,651 Views

The professor and the madman are probabil una dintre cele mai plictisitoare premise, nașterea dicționarului englez, un film inspirat din fapte reale despre cartea pe care cei mai mulți dintre noi, după modul lacunar de exprimare, nu au pus mâna vreodată.

Am fost intrigat de subiectul cel puțin neobișnuit, știam că prin platou s-au preumblat giganții Mel Gibson și Sean Penn, dar am fost și speriat de recenziile absolut catastrofale ce mi-au trezit și mai mult interesul și pe principiul: Cât de rău poate fi? am apăsat butonul play.

Deja am spus care este ideea pe care a fost clădit acest film, James Murray (Mel Gibson), un profesor autodidact, primește misiunea monumentală, și aparent imposibil de dus la bun sfârșit, de a strânge toate cuvintele din limba engleză într-o lucrare titanică.

Și nu este vorba doar de simpla lor definire, ci de însăși istoria lor, de la concepere până chiar la dispariție, evoluția lor de-a lungul secolelor în literatură și multiplele înțelesuri căpătate în limbajul academic, dar și cel colocvial.

Știu că ați început să strâmbați din nas, că filmul pare a fi o lecție prelungită de limbă engleză, dar avem parte și de o componentă care presară gust peste ariditatea subiectului.

Copleșit de această muncă sisifică, Murray cere ajutorul tuturor vorbitorilor de engleză din orice colț al lumii s-ar afla.

Ei bine, un ajutor prețios vine din partea doctorului Minor (Sean Penn), un american ce măsoară la pas metrii unei celule dintr-un spital psihiatric, închis după ce a înfăptuit o crimă, lăsând o femeie văduvă și cu o cohortă de odrasle atârnate de fustă, ucigându-i soțul din cauza unor pitici care dansează necontenit flamenco în căpșorul lui.

Sau nu era vorba de pitici? Asta se chinuie și vârhovnicul spitalului să afle prin metode care mai mansuete, care mai mefistofelice.

După ce am urmărit The professor and the madman am ajuns la o concluzie amară, vocabularul meu este la fel de bogat precum procentul de ingrediente naturale din sucurile acidulate, adică foarte scăzut.

Două lucruri sunt de apreciat la acest film. Bine, hai trei.

Prevalează un limbaj elegant, melodios, armonios, poetic, coerent, corect, neîntinat de modernismul dăunător ce, încetul cu încetul, reduce acest mod în comunicare la forma lui inițială, de desene pe pereți și, implicit, pe noi în niște oameni ai peșterii dar cu gadgeturi sofisticate care, cu cât sunt mai inteligente, cu atât ne fac mai proști.

Este o plăcere să asculți schimburile de replici dintre personaje, rostite cu simț de răspundere și să nu am parte de elucubrații analfabete gen cf, lol, plm, stfig sau alte constipații cretine de putrezit celulele nervoase.

În al doilea rând, jocul actorilor este de excepție, mai ales cel înfăptuit de Sean Penn care interpretează un personaj complex, plin de mister, marcat de tragedii infinite și care reușește să-ți răscolească sufletul și să-ți perturbe mintea, ridicându-ți la fileul intrinsec multiple dileme filozofice și te pune în fața unei alegeri grele: ai tăria de a ierta pe cineva precum el, care îți lasă o cicatrice malignă în viață, chiar dacă, aparent, nu a judecat coerent, sau nimicnicia pune stăpânire pe tine și condamni sufletește un om mistuit de demoni, dar care dă dovadă de o educație deosebită și o inteligență rară?

Și ultima bila albă se referă tocmai la aceste subiecte răscolitoare, capacitatea de schimbare a omului, puterea acestuia de a se ridica din cele mai negre abisuri sau tăria de a ierta chiar dacă toate instinctele te îndeamnă contra.

Sincer, nu știu ce cale aș alege pus în sandalele personajului jucat de Natalie Dormer (din Game of thrones), nu știu dacă aș avea mentalul atât de puternic încât să iert sau aș fi cotropit de meschin și aș urî toată viața.

Nu am înțeles deloc de unde tot acest tăvălug negativ ce s-a prăvălit asupra filmului The professor and the madman.

Da, este lipsit complet de acțiune, subiectul este prea puțin fascinant, probabil generează multe guri căscate de plictiseală pentru cei obișnuiți cu agitație permanentă, dar așa molcom cum se prezintă, filmul este cuceritor prin simplitatea lui complexă (eu și călătoria în timp ce mai creăm paradoxuri), dialogurile sunt delicioase, actoria pe măsură și latura filozofică este una proeminentă și apăsătoare, care vă va da de gândit în momentele de liniște.

Nu știu de unde au scos criticii de pe RottenTomatoes acel 38% pentru The professor and the madman, dar numai fața răvășită de durere și schimonosită de demoni lăuntrici pe care o afișează Sean Penn și este suficient pentru un 9.