The raid: Redemption

The raid: Redemption a luat prin surprindere lumea filmului pentru că mai nimeni nu știa cine este Gareth Evans, regizorul/scenaristul filmului. Mai făcuse înainte Merantau (hm, ia să-l caut să-l văd), dar cu The raid: Redemption a dobândit recunoaștere globală.

Hai că n-are rost să o filozofez prea mult, mai ales că în film povestea nu are nicio importanță cu adevărat, este doar un pretext folosit pentru a ține la un loc scenele de luptă.

Așa, succint, o trupă SWAT indoneziană, cum naiba s-o numi la ei, se pregătește să ia cu asalt o clădire sinistră nu prin modul în care arată, ci prin faima duhnitoare a ilegalitate a chiriașilor săi.

Așa că trupa condusă de Jaka (Joe Taslim – Hit & Run, Star Trek: BeyondThe night comes for us) care îl are în componență, printre alții, pe Rama (Iko Uwais – Triple threat, Stuber) debarcă la poalele clădirii care nu arată deloc îmbietor și își pregătesc armele cu care speră să curețe etaj cu etaj mizeria umană care s-a ascuns acolo pentru a scăpă de lungul braț al legii, cel puțin brațul care încă n-a fost mânjit de mită.

Să nu uit, în film apare și Yayan Ruhian (Star Wars: Episode VII – The force awakensBeyond skylineJohn Wick: Chapter 3 – ParabellumSkylin3s).

Premisa-i simplă și locația-i una singură. Dacă vă sună cunoscute aceste cuvinte, nu vă înșelați, aduce mult cu Dredd-ul lui Karl Urban, doar că Dredd a apărut la un an după The raid: Redemption.

Așa, și? Ce mare scofală de film poate ieși dintr-o asemenea premisă simplistă?

Desprăfuiți nunchak-ul, ascuțiți barda, încălziți-vă pumnii pentru că veți asista la unul dintre cele mai bune filme de arte marțiale făcute vreodată. Și nu exagerez doar de dragul efectului dramatic, The raid: Redemption este o bijuterie din acest punct de vedere.

Cum scenariul nu pierde deloc timpul cu prezentarea și construcția personajelor, compensează cu o acțiune furibundă și aproape non-stop. Cu fiecare etaj curățat, cu cât eroii urcă spre șeful cel mare, cu atât amenințările cresc într-un ritm amețitor sub forma a zeci și zeci de mameluci numai buni de carne de tocat de către cei doi protagoniști din film.

Steaua care strălucește cel mai puternic este clar Iko Uwais, el are cel mai mult de muncă și își pune la treabă toate abilitățile de luptător pe care le are. Acțiunea este brutală, realistică, sângeroasă și, ce contează cel mai mult la o asemenea producție, este foarte bine filmată, vezi totul într-o splendoare viscerală cum alte filme nu au avut curajul până acum să o prezinte.

Nu tremură camera, nu sunt un milion de tăieturi, nu te chinui să îți dai seama cine pe cine dintr-un simplu motiv. Lipsesc aproape cu desăvârșire dublurile pentru că la lupte participă efectiv actorii principali, nu ca la americani când vedetele stau în fotolii și acțiunea este făcută de dubluri. Aici oamenii se pricep și la actorie (cât să nu se facă de râs), dar o ard bine de tot pe cafteală.

Pot zice chiar că acțiunea din The raid: Redemption este originală pentru că avem parte de multe FFS-uri (faze, figuri, scheme) nemaiîntâlnite prin alte filme, iar ritmul este puțin spus alert, este de-a dreptul demențial, tempo-ul se află într-un permanent crescendo pe măsură ce podeaua etajelor este acoperită de un covor molecular uman.

Luptele sunt diverse, avem bătăi în spațiu restrâns, coridoarele clădirii fiind scena principală în care cei buni și puțini o dau parte-n parte cu cei mulți și răi, avem confruntări în care pumnii sunt arme de bază, dar și cafteli cu arme albe. Nu lipsește nici confruntarea epică de final, una de-a dreptul mirobolantă prin intensitate și brutalitate.

Văleleu, neică, dar cât de violent este filmul, se împlântă într-o veselie cuțite în toate părțile moi ale corpului și sângele țâșnește mai ceva ca-n fântânile arteziene de la Burj Khalifa.

Deși îl mai văzusem cu ani în urmă, tot a reușit să mă ia din nou prin surprindere prin coregrafia superbă și editarea de top care te aruncă în mijlocul acțiunii.

Nu este nimic special în povestea care are și ceva surprize, dar regăsim poezie în confruntările ce par suspect de reale, în luptele disperate, coregrafiate să pară haotice, dar care au o anumită ordine în tot acel haos. Cum Dumnezeului au reușit să facă acest film cu doar 1 milion de dolari este peste puterea mea de înțelegere. OK, n-are prea multe  efecte speciale, iar cele prezente sunt cam sărăntoace (sânge CGI care arată fals și o scenă cam ridicolă), aproape totul este practic, dar chiar și așa, unii cheltuie 1 milion de dolari doar să filmeze o scenă în care unul se uită la TV.

Se simte că de aici și-a tras John Wick inspirație, pentru că se observă multe asemănări între acțiunile viscerale și brutale, care te fac să te simți bărbat adevărat. Dar să mă ierte Keanu Reeves, este departe rău ca atleticitate de băieții ăștia.

Mă bucur că Gareth Evans și-a suflecat mânecile, a adunat niște șmecheri într-ale artelor marțiale și și-a pus în cap să le arate americanilor cum se face un film bun de acțiune care să se bazeze pe pumni, nu pe explozii. Și i-a reușit din plin, dând startul unui nou gen de film de acțiune, iar pe urmele lui au călcat Chad Stahelski și David Leitch cu franciza John Wick sau Atomic blonde.

Atât de mult m-a impresionat The raid: Redemption încât mi-am închiriat un apartament la etajul 9 al clădirii.

4.5 out of 5 stars (4,5 / 5)

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

The fast and the furious: Tokyo drift

Personal, consider Tokyo drift ca fiind un spin-off al francizei The fast and the furious …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *