Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Continui asaltul filmelor nominalizate la Oscar cu The shape of water, unul din principalii favoriți la ridicarea trofeului.
Filmul regizat de Guillermo Del Toro ne prezintă o poveste de dragoste complet ieșită din comun între Elisa (Sally Hawkins), o femeie de serviciu mută, și el, o creatură a apelor (Doug Jones, ca o glumă, am putea vedea o legătură clară între The shape of water și Hellboy, pasionații știu la ce mă refer).
The shape of water are acțiunea plasată undeva în anii 1960, într-un laborator secret al americanilor care se află în permanență competiție cu rusnacii pentru absolut orice. Și în acest laborator face curățenie Elisa.
Într-o zi un specimen de mare valoare este adus aici și face vâlvă în rândul celor lucrează. Este vorba de om-amfibiu, o îmbinare de creatură umană cu multe trăsături reptiliene care are capacitatea extraordinară de a supraviețui atât în apă, atât și pe uscat.
Nu-i greu de imaginat că șopârloiul nu este adus în acel laborator secret pentru a juca table sau șah cu oamenii, ci pentru a fi studiat, fiind folosite metode care de care mai brutale și dureroase.
Și singura care-i înțelege chinul creaturii este Elisa, care începe să se apropie, pas cu pas, de brotăcelul nostru care dă semne de inteligență și chiar de pricepere a limbajului prin semne.
Filmul nu se rezumă doar la această relație inter-specii, pe fir intră și armata americană care nu vede cu ochi prea buni prezența reptilianului, dar și niște ruși care nu văd cu ochi buni existenţa reptilianului și se declanșează o cursă contra-cronometru pentru eliminarea creaturii a cărui singură vină este că există.
Nu știam la ce să mă aștept de la acest film, poate la un Splash pe invers, acum nu mai avem parte de-o sirenă care pune ochii pe un bărbat, ci de o femeie căreia i se pune pata pe un amfibian umanoid.
The shape of water este un film trist, chiar foarte trist pe alocuri, fiind povestea a două ființe extrem de singure ca urmare a unicității lor, el, din motive evidente, iar ea, din cauza muțeniei sale care o ostracizează și este văzută ca o paria a societății de către ceilalți.
Ca atare, nu este greu de înțeles de ce aceste suflete rătăcite și cu destine tragice se regăsesc unul pe celălalt, chiar dacă sunt despărțite de câteva crengi ale evoluției în regnul animal.
Dar pe cât de trist este, pe atât este și de emoționant, uiți la un moment dat că pe ecran vezi cum se înfiripă o poveste de dragoste între două creaturi foarte diferite ca înfățișare, dar atât de apropiate sufletește și începi să empatizezi cu cele două personaje principale care comunică doar prin semne și gesturi tandre.
Apropo de tandrețe, nu vă mint, sunt câteva scene senzuale, dar extrem de ciudate și care pot oripila pe alocuri persoanele mai sensibile, nefiind nici pe departe recomandat copiilor de o vârstă fragedă, pentru că filmul este și destul de violent, cu mult sânge și secvențe de tortură.
Scenariul, deși nu este foarte original, este unul extrem de bine scris, fiecare gest are importanța lui, fiecare cuvânt este semnificativ, aproape fiecare cadru îți dezvăluie o bucățică de informație utilă.
Deşi elementele se îmbină elengat şi fluent, ducându-te către concluzia finală, pe atât de previzibilă este povestea, nu este foarte greu să îți dai seama care este sfârșitul, mai ales că sunt presărate destule firimituri vizuale pe parcursul filmului. Cu toate astea, în anumite momente reușește să te surprindă cu niște frânturi de informații total neașteptate, care contribuie la conturarea personajului Elisa, interpretat magistral de Sally Hawkins care, fără a rosti vreun cuvânt, transmite o gamă variată de emoții doar printr-o singură privire.
Avem și un personaj negativ interpretat de Michael Shannon care, deși provoacă dezgust prin acțiunile sale vitriolice, este doar un antagonist banal, specific acelor timpuri, rasist până în măduva oaselor și care face rău doar de dragul răului.
Au fost și câteva chestii care mi-au displăcut, cum ar fi o secvență total nelalocul ei, și nu mă refer la ceva giugiuleală între Elisa și verzitură, este o scenă mai spre final în care am avut impresia că regizorul a adormit și cineva a făcut mișto de el, băgând o scenă aiurea, cât să strice cursul lin al poveștii.
Un alt element disruptiv, în opinia mea, a fost personajul interpretat de Octavia Spencer, și nu prezența ei a fost neavenită, ci turuiala neîntreruptă, probabil pentru a compensa muțenia Elisei, dar la un moment dat obosisem psihic ascultând sporovăiala ei inutilă.
Per total, The shape of water este un film bun, care-ți provoacă senzații diferite, o romanță tristă între două personaje din specii aparent incompatibile, care poate fi interpretat și ca o alegorie a societății actuale care încă nu privește cu ochi buni poveștile de dragoste dintre persoane de origini diferite și arată că, deși tehnologic avansăm rapid, mentalitatea noastră se schimbă extrem de greu, ba chiar pare că regresăm.
Însă nu mi se pare atât de bun încât să îi ia fața favoritului, Three billboards outside Ebbing, Missouri, dar merită un 8.
(4 / 5)
Trailer:
