The two popes

admin 31/12/2019 Dramă Leave a comment 1,654 Views

Netflix pare că a intrat într-o zodie fericită în ultima vreme pentru că The two popes este un alt film ce primește multe laude după recentul Marriage story.

Filmul urmărește perioada tumultoasă dintre numirea a doi cardinali în rol de Papă, mai întâi Joseph Aloisius Ratzinger (Anthony Hopkins) ca Papa Benedict XVI în 2005 și apoi Jorge Mario Bergoglio (Jonathan Pryce) ca Papa Franciscus în 2013, actualul Papă.

În afară de asta filmul ne aruncă în trecut, cu spicuiri din viața lui Bergoglio petrecută în Argentina, atât în tinerețea în care încă nu simțise chemarea celui de sus, dar și la maturitate, când deja avansa în ierarhia bisericească și Argentina trecea prin vremuri dictatoriale crunte.

Titlul filmului, The two popes, sintetizează perfect povestea pentru că în mare parte pelicula constă în discuții interminabile între cele două fețe bisericești cu concepții diferite despre religie și modul în care ar trebui gestionate problemele tot mai vaste și mai grave care pătează catolicismul.

Nu mai este cazul să le înșir, dar printre ele se numără abordările legate de homosexualitate, avort, mariajul preoților sau pedofilia tot mai răspândită în rândul preoților catolici.

Nu știu dacă sunt cel mai în măsură să-mi dau cu părerea despre acest film pentru că eu consider că toate bisericile, de orice religie, ar trebui dărâmate și în locul lor construite școli, pentru că este mai bine să educi creierul decât să speli creierul.

Însă, din păcate, de milenii nu se urmărește ce este mai bine pentru cei mulți, ci ce este mai ușor, și este mai simplu să prostești creierele decât să le modelezi să gândească singure pentru că o minte proprie este un pericol pentru cei de sus.

Prin urmare, subiectul filmului nu m-a interesat deloc, dar, pentru laudele primite, mi-am rupt din timp să-l urmăresc convins că mă va plictisi crunt, nu că va fi prost, ci pentru că aveam dureri de cubitum despre religie și papalitate.

Și nu am fost departe de adevăr, singurul lucru care m-a determinat să urmăresc The two popes până la final a fost performanța actoricească a celor doi, Anthony Hopkins (care mai face și el un rol serios după Transformers: The last knight sau Thor: Ragnarok) și Jonathan Pryce (îl știți din Game of thrones).

Actoria este la cel mai înalt nivel ș asta face ca scenariul să devină oarecum interesant prin prisma discuțiilor contradictorii între conservatorul Ratzinger, pe de o parte, care reprezintă arhaicul, gândirea îngustă, ce nu acceptă schimbarea, care lasă Vaticanul în urmă, neadaptat contemporaneității, practic înseamnă fix ce este mai rău la religie, anume îndoctrinarea stupidă nedeschisă schimbării, și modernul Bergoglio care dorește a aduce un suflu nou catolicismului care pierde tot mai mulți adepți, cu o viziune deschisă spre viitor, cu acceptarea faptului că religia trebuie să se schimbe odată cu societatea, că nu mai trebuie ridicate ziduri între biserică și popor, așa cum cu secole în urmă Vaticanul și-a tot schimbat regulile, așa trebuie să o facă și acum dacă va dori să supraviețuiască în continuare.

Într-adevăr, discuțiile astea teologice la nivel teoretic sunt captivante, să vezi diferența dintre vechi și nou, dintre tradiție și modernism, dar, în mare parte, au rămas la stadiul de teorie.

Degeaba se vorbește despre simplitate și umilitate când Vaticanul colcăie de opulență nejustificată ce-ți provoacă repulsie și care ar hrăni câteva țări sărace, degeaba ni se predică despre apropierea către oameni când ăștia în sutane colorate se deplasează cu armate de bodyguarzi ca regii și degeaba ni se împuie capul cu baliverne despre pace și puritate când preoții ciuruiesc în continuare funduri de băieței și mai marii catolicismului fac pe niznaii, mutând pedofilii dintr-o congregație în alta în loc să le dea foc în mijlocul piețelor.

Deși vizual The two popes arată foarte bine, nici nu era greu cu atâta lux în jur, din păcate este foarte ficționalizat, da, este inspirat de fapte reale, dar cam atât, restul este vrăjeală propagandistă menită să-l facă pe neamț să fie cel rău (că mințile simple fac imediat asocierea neamț egal nazist egal rău), iar pe argentinian cel bun, deși probabil ambii se află undeva la mijloc, nefiind nimeni fără de păcat. Și nici nu a fost prea greu de aflat că sunt multe baliverne inserate în scenariu, pentru că nu mă ghidez după expresia: Crede și nu cerceta.

Prin urmare, The two popes punctează doar la actorie și la conflictul la nivel de mentalitate dintre cele două personaje principale pentru că în rest, dacă îl scormonesc un pic, este o propagandă nici măcar bine ascunsă cu privire la orizonurile lărgite adoptate de Vatican dar, în mare parte, totul se reduce doar la simple cuvinte pe hârtie și la câteva acțiuni prea insignifiante, pentru că în rest de schimbat nu s-au schimbat prea multe, asta din punctul de vedere al unuia neinteresat de religie și alte astfel de fantezii.

Cu riscul de a-mi atrage câteva blesteme și țipete de blasfemie din partea adoratorilor de moaște și donatorilor pentru catedrala Prostirii Neamului, îi dau lui The two popes un 5 și asta doar pentru cei doi actori care-și interpretează divin rolurile.