Thor: The dark world

Thor: The dark world a fost lansat în 2013, dar cu un alt regizor la cârma lui, nu-l mai avem pe Kenneth Branagh, ci pe Alan Taylor (Terminator: Genisys), și filmul ne proptește în Asgard acolo unde Thor (Chris Hemsworth – Extraction, 12 strong) este năpădit de durere amoroasă. Printre reprizele viguroase de pus mâna pe ciocan, el jelește cu gândul la iubirea lui pământeană, Jane Foster (Natalie Portman – V for vendetta, Annihilation) pe care n-are timp s-o viziteze că este prea ocupat să instaleze, prin război, pacea în cele nouă regate îmbârligate în jurul lui Yggdrasil, copacul universului ce a scăpat de furia tăietorilor austrieci.

Trebuie să avem și un nene rău, nu? Ei bine, el se numește Malekith, o pocitanie de creatură din rasa elfilor, dar nu din ăia drăgălași, din neamul lui Moș Crăciun, ci din rasa celor negri, pardon, întunecați. Ăstuia i se năzărește să belească universul în totalitatea lui, să-l aducă la stadiul de întuneric primordial, dar are nevoie de o sursă de energie infinită care să-i dea puteri inimaginabile. Și această sursă este slobozul roșiatic denumit Ether care este însă dat dispărut la apel.

Amu` cum naiba se întâmplă că taman în această perioadă are loc o Convergență ce apare odată la 5.000 de ani și scoate la iveală secrete bine îngropate.

Așa că Thor cu al său ciocan are mult de furcă în Thor: The dark world pentru că Malekith, pe cât de generic este ca antagonist, nu glumește când proclamă că vrea să facă economie la energie electrică.

Filmul n-are nimic special în el, apelează la veșnica premisă a melteanului diabolic care vrea să cucerească lumea și pe care dacă-l întrebi „De ce?‟, el îți va răspunde: „De ce nu?‟, asta fiind singura lui motivație, una banală și destul de leneșă în domeniul scenaristic, nu îți trebuie mult talent să pui pe hârtie asemenea personaj.

Ca atare, povestea este una pe care o voi uita rapid, așa cum am făcut-o și prima oară când am urmărit filmul, nu mai rețineam aproape nimic din Thor: The dark world, atât de șters este ca substanță.

Dacă tehnic este foarte bine realizat, cu multiple lumi diferite, fiecare cu particularitățile sale vizuale care aduc o desfătare extatică ochilor, pe partea de poveste dă mari rateuri. Nu doar că n-are un antagonist mai acătării, dar și modul în care acțiunea se desfășoară ridică mari semne de întrebare cu privire la calitatea scriiturii.

Râdeam ca Budeanca la o ecuație de gradul 1 când vedeam cum personajele rezolvau din senin niște situații absolut critice cu care se confruntau pentru prima oară în viața lor. Și mă refer aici, desigur, la oamenii care hodoronc tronc devin mari specialiști în Convergențe, în tărâmuri îndepărtate, în forțe mistice, deși până acum 2 ani erau doar basme de adormit copiii. Mai lipseau vrăjitoarele din Salem și tacâmul ridicolului era complet.

Când era nevoie de o rezolvare magică, abracadabra, tereștrii scoteau din joben câte-o bolboroseală științifică lipsită de sens și voila, situația critică era dezamorsată. Este până acum filmul cel mai lipsit de logică din MCU. Dacă stai să analizezi anumite puncte de reper din acest film și le compari cu altele asemănătoare din precedentele îți dai seama că este o lipsă totală de coerență.

Nici acțiunea nu este cine știe ce, asistăm la bătălii din astea cu gust medieval, pe cât de futurist este filmul, pe atât de antice sunt confruntările dintre unii cu armuri strălucitoare și alții cu alte armuri diferite, să nu facem confuzie. Asta nu înseamnă că n-are și momentele lui în care strălucește și aici meritul principal îl are Loki (Tom Hiddleston – Kong: Skull Island). Acest personaj este perla răutăților din acest univers, de câte ori apare pe ecran vine la pachet cu quintale de sare și piper și condimentează povestea prin matrapazlâcurile sale. Fără el, Thor: The dark world ar fi fost demn de-un bocanc în dos, dar prezența lui ridică povestea din cenușa în care singură s-a băgat. În rest, să-mi fie cu iertare, celelalte personaje sunt plictisitoare, iar actorii interpretează de parcă ar fi sictiriți să fie prezenți pe platoul de filmare.

Se simte de la o poștă că Alan Taylor n-are priceperea lui Kenneth Branagh, cel care a dat o aură shakespeariană primului Thor. Nici nu este de mirare că după acest film și după Terminator: Genisys Alan Taylor a regizat 0 filme.

Poate cel mai important fir narativ din film este reprezentat de primul moment cu adevărat lacrimo-pluvial din tot acest univers și, fără să dezvălui despre ce este vorba, m-a luat cu friguri scena respectivă.

Și cam atât de bine despre Thor: The dark world. Ce mă amuză titlurile astea pompoase și amenințătoare, iar filmele sunt mai mult comedii ușurele. Povestea este sforăitor de neinteresantă, acțiunea neimpresionantă, fără un punct culminant satisfăcător, personajele nu prea evoluează, totul fiind învăluit într-o mantie a convenienței scenaristice și a logicii minimaliste care mă determină să-i stric lui  Thor: The dark world de 5 ori podul multicolor.

2.5 out of 5 stars (2,5 / 5)

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

Thor

Thor, în regia lui Kenneth Branagh (Murder on the Orient Express), ne-a delectat în cinema-uri …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *