Tout simplement noir vine din Franța și poartă ștampila de comedie. Fiind un film foarte scurt, nu atinge 90 de minute, și cum premisa părea promițătoare, am zis de ce nu? Și așa nu am mai urmărit o comedie din Hexagon de ceva vreme.
Jean-Pascal este un comediant, negru get-beget, n-am cum să-i spun altfel, că non-alb sună urât, o figură destul de cunoscută pe plan local pentru că tot realizează filmulețe care au la bază rasismul sistematic la care sunt supuși negrii.
La un moment dat, văzând că muncește de pomană și video-urile lui nu au niciun efect palpabili și săturat până peste cap de discriminarea la care sunt supuși frații și surorile lui, discriminare pe care o vede peste tot, i se pune pata (neagră, evident) să facă un mare marș, un protest anti-rasism.
Așa că își setează o dată de mare importanță, 27 aprilie, și începe planificarea marșului, apelând pe la cunoștințele lui show-bizz pentru a-și face cunoscută ideea și de a viraliza marșul mai ceva decât ne-a viralizat Covidul.
Va reuși Jean-Pascal să își ducă la bun sfârșit visul ca marșul său să reprezinte o mișcare de mare amploare în Franța așa cum #blm a făcut furori în USA? Sau îi vor spune toți: Marș?
Nu ne rămâne decât să căscăm gura la film.
Înainte să vi se dezumfle interesul, crezând că este vreun manifest în ton cu situația contemporană, vreo propagandă abjectă așa cum sunt multe filme recente, vă scriu că Tout simplement noir este o semiparodie care ia în bășcălie #blm.
De ce? Pentru că personajul principal este un tăntălău care confundă rasismul și discriminarea cu acțiuni obișnuite care n-au nicio legătură cu culoarea pielii, el însuși fiind rasist fără să-și dea seama.
Ca un exemplu, pe la început se pune pe urlat într-o zonă interzisă, el încalcă legea, dar tot el strigă-n gura mare discriminare când este luat pe sus pentru că încalcă legea. Sună cunoscut? Cu siguranță da. Sunt zilnic știri cu negrii ofuscați când te iei de ei că-i prinzi noaptea în casa altora.
Practic, el se victimizează prostește din orice, dacă nu-i este pe plac ceva, atunci automat se consideră discriminat și supus unui atac rasist.
Este o viziune interesantă din partea unui scenarist/regizor de culoare care are capul pe umeri și dezaprobă din plin pseudo-mișcările astea sociale irelevante, departe de subiect, doar pentru notorietate, care nu vor schimba nimic, fiind chiar ofensive pentru adevărata cauză a discriminării.
Filmul este făcut ca un documentar, actorul Jean-Pascal Zadi se autointerpretează, având pe urmele lui o echipă de filmare care-i surprinde toate mișcările în încercarea lui de a atrage atenția comunității asupra demersului său și acest stil duce Tout simplement noir mai aproape de realitate.
Nu este atât de amuzant pe cât m-aș fi așteptat să fie, multe dintre glume sunt cam stânjenitoare prin modul în care sunt livrate, personajul interpretat este un naiv ignorant care, culmea, este mai rasist decât albii ca laptele, în film avem parte de negrasismul care ia tot mai mare avânt, și el nu își dă seama că este mai ofensiv decât țara Niger cu un g în plus.
Credeam că va fi și mai înțepător, mai augmentat vizual și verbal, cam ca Idiocracy, pentru a băga mințile-n cap ălora care explodează când spui că smoala este neagră și că vrei să îți petreci vacanța în Montenegro.
Dar sunt și scene la care am râs binișor, personajul se dă în stambă la greu spre nedumerirea și rușinea celor din jur.
Într-adevăr, Jean-Pascal este o caricatură a la Picasso a lumii moderne hipersensibilizate, dar se putea ceva și mai sever de atât.
Cu toate astea, situațiile în care se singur se bagă Jean-Pascal sunt ridicole și absurde, o dovadă irefutabilă a modului în care societatea contemporană înțelege să combată rasismul cu un alt tip de rasism, dar care tot rasism se numește.
Nu-i mare mirare că filmul are o distribuție majoritar cu gust de cacao, apare pe acolo multe vedete cunoscute din Franța, dar pe care eu nu le știam, nici măcar pe Alex Velea al lor, Fary, nu l-am ghicit. Am depistat un singur actor cunoscut, și asta pentru că este celebru la nivel internațional, apărând recent în The call of the wild sau Le flic de Belleville.
Mă bucur că are cineva din rândul comunității negroide curajul să scoată în evidență maxima ipocrizie de care „asupriții” care n-au fost în viața lor sclavi dau dovadă când tot aruncă la înaintare vina albilor de acum pentru sclavia de acum sute de ani.
Închei și eu aici și mă duc să ascult, fără să fiu rasist, de 7 ori această melodie:
(3,5 / 5)