Trei kilometri până la capătul lumii este propunerea României la premiile Oscar pentru ediția din 2035.
N-o să prindă nominalizare, de asta sunt aproape sigur.
🎬 Trei kilometri până la capătul lumii – Premisă 📖
Adi (Ciprian Chiujdea) este un tânăr care vrea un viitor mai bun pentru el, nu să trudească pe Deltă toată viața, la fel ca tatăl lui.
Așa că vrea să plece de acasă și să se ducă în capitală. Însă are și un alt motiv, limba lui este periuță de dinți pentru alți bărbați, deci este homosexual, ceva de neconceput pentru țăranii de pe acolo.
Dacă s-ar afla, s-ar porni un scandal uriaș în comunitatea încremenită în Evul Mediu.
Cineva se prinde de treaba asta și mi ți-l face pe Adi tocăniță sângerie.
Poliția se apucă să investigheze cazul, dar nu cu cine știe ce tragere de inimă pentru că făptașii (nu-i mare secret) sunt băieții unui om influent de prin părțile locului.
Astfel, familia băiatului este supusă unei presiuni imense pentru a renunța la plângere și nici Adi nu scapă de gura părinților care vor să înțeleagă ce-i în neregulă cu el.
💭 Trei kilometri până la capătul lumii – Comentariu 🍿
Las mai întâi „ciorbofobul‟ din mine să iasă la suprafață să-și verse oful.
Filmul este pătat de eternele cadre interminabile care transmit fix pix nimic, pare-se că mulți dintre regizorii autohtoni sunt blocați în tehnica asta enervantă.
Au fost momente de-o liniște mormântală, dar extrem de gălăgioase în capul meu pentru că le înjuram de mama focului, tăind cu drujba verbală toate crăcile arborelui genealogic al regizorului (Emanuel Pârvu – Marocco).
Pe lângă asta, sunt scene în care replicile sunt repetate de 3, 4 sau 5 ori, doar așa, să-mi irite piticii de pe creier care începeau să-mi tropăie printre sinapse.
Și nu am terminat, din punct de vedere auditiv filmul este vraiște, foarte greu am înțeles dialogurile.
De multe ori a trebuit să completez eu cu vorbe de la mine, că n-am priceput mare lucru din ce spuneau personajele.
În continuare militez pentru subtitrări pentru filmele românești, ar fi bine și pentru persoanele care au deficiențe de auz, dar și pentru că mixajul de sunet este, de multe ori, execrabil.
În rest, pelicula este una care nu m-a deranjat deloc, chiar dacă subiectul abordat este unul ce tinde să devină perimat.
O fi destul de nou pentru România, dar pentru cinematografia mondială este deja vechi pentru că se știe că noi reacționăm mai lent pentru că suntem cu 50 de ani în urmă.
Și nu mai știu dacă asta este de rău sau, văzând ce se întâmplă în așa-zisa civilizație, este de bine.
Având în vedere că acțiunea are loc într-o mică localitate de lângă Delta Dunării ale cărui străzi au văzut asfalt doar dacă s-a răsturnat un camion cu bitum, nu pot să mă pronunț asupra veridicității mentalităților.
Oare chiar atât de înapoiați să fie oamenii de prin locurile izolate ale țării, cu gândirea pierdută într-un alt timp de acum sute de ani?
Înțeleg că homosexualitatea este un subiect sensibil și persoanele din această categorie sunt ostracizate pe nedrept, că nu doar la noi se întâmplă asta.
Dar chiar să crezi că sunt pătrunse de necurat și, implicit, să încerci să scoți dracii din ele ca din vrăjitoare pe timpul Inchiziției? Asta-i România educată?
Pe de o parte, nu vreau să vorbesc prostii, dar mi se par un pic prea exagerate reacțiile semenilor, chiar atât de bătuți în cap să fie?
Pe de altă parte, însă, trăiesc la oraș, chit că-s crescut la țară, așa că nu știu exact ce trece prin mintea unor oameni săraci și-n punguliță, dar și-n minte.
Însă asta nu este vina lor, ci a ghinionului de a se fi născut în cele mai izolate colțuri ale țării, dar și a statului care își aduce aminte de ei doar când vine vreo campanie electorală.
De fapt, filmul nu este neapărat despre hăituirea unui om care nu se încadrează în canoanele învechite ale societății noastre.
Pornește pe această direcție, dar povestea se metamorfozează încetul cu încetul, devenind un bisturiu narativ care taie fără menajamente în corupția care a putrezit țărișoara asta.
Una care s-a încolăcit la toate nivelurile ierarhice, de la cei care dețin puterea de a tăia și spânzura până la ultimul copoi din cel mai prăpădit sătuc în care se crede domnitor.
Câteva dintre replicile folosite de personaje mi-au dat fiori pentru că le-am auzit de atâtea ori în diferite contexte și au înțelesuri ascunse:
– Hai să fie bine pentru toți, de fapt să fie bine pentru mine și mai puțin pentru tine.
– O mână spală pe alta, adică a mea o să fie curată, dar tu rămâi cu ea mânjită.
– Nu mai bine ne înțelegem și noi ca oamenii?, în traducere să ies eu în câștig și tu să rămâi cu buza umflată.
Cu bucata asta am putut rezona mult mai bine pentru că vorbește pe limba tuturor.
Cine zice că nu s-a regăsit în vreo situație în care a fost nevoie de un pic de corupție înseamnă că minte.
Înainte să plec cu barca pe apă, trebuie să închei într-o notă veselă, imaginea este superbă cu natura aceea încă sălbatică a Deltei Dunării, cât o mai rămâne așa.
Întinderea parcă nesfârșită a apei are un efect terapeutic de calmare a sufletului și-mi venea să găsesc un smoc de stufăriș pentru a mă ascunde și a-mi pune gândurile în ordine.
Actorii sunt decenți, nu m-a impresionat cineva anume, poate și din cauza scenariului care le-a scris niște replici repetitive și rostite cu multă încetineală.
Dacă toată lumea ar fi vorbit în viteză normală, nu cu frâna de gura trasă, probabil filmul ar fi durat cu 30 de minute mai puțin.
🏆 Trei kilometri până la capătul lumii – Verdict 👍 sau 👎?
Combinația dintre cele două teme abordate, care se împreunează într-un tot unitar care arată o față urâtă a României, duce la nașterea unui film dramatic modern, dar și antic.
Subiectele sunt actuale și relevante, de fapt perene, dar personajele par desprinse dintr-o epocă pe care ar fi trebuit să-o lăsăm de mult în urmă, dar suntem incapabili s-o facem.
Părinți depășiți de situație, popi retrograzi, polițiști incompetenți, banii cumpără totul, sărăcie multă și minte puțină, cam așa pot rezuma filmul.
Per ansamblu, este o producție decentă din punctul meu de vedere.
Nu-i atât de dramatică pe cât mă așteptam, nici nu face dezvăluiri zguduitoare pentru că prezintă ceva ce știm cu toții, dar a reușit să mă țină conectat la poveste.
Finalul este unul fie ambiguu, deschis interpretărilor, fie extrem de trist pentru că ne lasă cu gândul că ăștia suntem și foarte greu ne vom schimba.
Nu noi, românii, ci întreaga societate umană.
Dacă mă scutea de redundanța unor replici și de scenele statice inutile poate aș fi fost mai darnic, dar așa am să-i ofer 7 bărci, bunul cel mai prețios prin acele locuri.