Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Cel mai bun film românesc – Gopo – Ediția 2018
M-or ajuns din urmă păcatele tinereții și fusei expediat să mă pocăiesc odată cu vizionarea filmului Un pas în urma serafimilor.
A dat lovitura la Gopo câștigând nu mai puțin de 9 statuete, am pus la socoteală și premiul RSC, să nu fie număr par, ca la mort.
La ora scrierii acestui articol poate fi urmărit pe Netflix.
🎬 Un pas în urma serafimilor – Premisă 📖
Gabriel (Ștefan Iancu – Libertate) pune cruce copilăriei și chiar adolescenței când intră într-un seminar teologic, cam pe pile, dacă am înțeles bine.
Vrea să se facă preot, dar nu știe la ce se înhamă. N-apucă el bine să dea mâna cu viitorii colegi de dormitor, că prospăturile sunt luate în primite de securistul, pardon, seminaristul Ivan (Vlad Ivanov – La Gomera).
Din start popa se dovedește intransigent, împuindu-le capul cu reguli fără număr de l-ar face pe Moise cu ale lui 10 să se sperie de tot.
Dar n-au ce face, dacă vor să iasă pe poarta seminarului în sutană trebuie să le respecte.
Ei aș, ăstora mici le arde de orice, numai de rugăciuni și liturghii nu.
💭 Un pas în urma serafimilor – Comentariu 🍿
Nu intru în lăcașul sfânt al criticii cinefile fără să fac o cruce mare și să-i mulțumesc Celui de Sus (orice nume ar purta) că am văzut un film lipsit de orice preamărire artistică flatulentă.
Nu tu camera fixată timp de 10 minute pe patrafirul popii, nu tu un act întreg în care să ne fie arătate cu lux de amănunte toate icoanele din biserică, nu tu un sfert de ceas cu sfințitul butoiului cu agheasmă.
Îi lipsește hiba principală pe care o urăsc din tot sufletul la filmele autohtone care lungesc chinul narativ cu fel și fel de crucificări scenaristice care mai degrabă omoară interesul decât să-l resuscite.
Deși durează două ore jumătate nu are nicio scenă nelalocul ei, totul este bine plantat în desfășurarea acțiunii și editarea este fix ceea ce trebuie de nici nu am simțit când s-a terminat, atât de lin a curs povestea.
Cum filmul este bazat pe propria experiență a regizorului, ceea ce transmite nu trebuie generalizat, cum am văzut că hulesc unii filmul, comportându-se ca orice, numai ca niște creștini pioși nu.
Scenariul nu dă în biserica în ansamblul ei, ci se concentrează doar pe o mică părticică, acel microunivers al seminarului unde a ajuns și Gabriel.
Povestea este în așa fel ticluită încât nu știi la cine să te închini pentru că nu ai idee cine este fals profet și cine este adevăratul mântuitor. Desigur, vorbesc doar în sens figurat.
Pe de o parte, îi avem pe puștanii ăștia încă virgini în minte și în trup care sunt agitați necontenit de furtuna de hormoni care li se declanșează în trupurile aflate în plină creștere.
Cum era de anticipat, numai la preoție nu le stă gândul la vârsta lor, nu prea sunt penetrați de fiorul credinței, ei sunt interesați, printre altele, să împărtășească sângele Domnului, să cădelnițeze niște trupuri feminine și să întărească musculatura a două degete. Ghiciți care sunt?
Astfel, luați pe sus de valurile tinereții, se dedau la tot felul de prostii incompatibile cu haina preoției, unele normale pentru etatea lor.
Dacă acțiunea avea loc într-o școală profesională de sculeri-matrițeri, n-ar fi avut nimeni de comentat pe seama comportamentului flăcăilor pentru că sunt de înțeles, fierbe dorința în ei.
Însă cum ei vor să devină preoți și să propovăduiască smerenia, modestia și alte atribute monahale, nu prea ai cum să rezonezi cu ei, că-ți vine să-i tragi de urechi, în mod cert nu ai vrea unul din ăsta cu ochii după gagici să-ți cunune fata.
Așa că băieții nu-s deloc ușă de biserică și nu i-am plăcut prea mult că-s zburdalnici și lipsiți de minte, am avut și eu vârsta lor, ba chiar în aceeași perioadă ca ei, dar n-am fost atât de destrăbălat.
Pe de altă parte, domnește cu o mână de fier și o vorbă când fals mieroasă, când real veninoasă, părintele Ivan care este un mic tiran pe tarlaua lui.
Aproape că este un torționar pentru că taie și spânzură după cum consideră, mințind și înșelând în toate direcțiile, de zici că-i venit direct din iad și nu un trimis al lui Dumnezeu.
Oare să fie de hulit omul? Stau și mă întreb dacă este cazul să-l condamn pentru că, în adâncul sufletului său, vrea doar să cearnă neghina de boabele aurite ale credinței.
Sunt prea mulți pretendenții la o parohie, este imposibil ca toți să termine seminarul, așa că trebuie eliminați cei care se depărtează de la cutumele acestei chemări.
Conflictul deschis dintre grupa tânără și păstorul ei se acutizează cu fiecare boacănă făcută de „serafimi‟ și cu fiecare tăiere în carne vie executată de „călăul‟ cu crucea la gât.
Nu știu dacă scenariul are câteva erori logice care s-au strecurat din neatenție sau chiar asta a fost voința lui Daniel Sandu (Tata mută munții), de a evidenția că nu toți preoții au har, dar există câteva momente care pot echivala cu blasfemia.
Nu-s eu cel mai dus la biserică, dar acum mulți ani, când încă mai trăia bunica, mă tot lua de braț și mă azvârlea sub sutana popii să mă spovedesc.
Și în film nu este deloc așa cum am experimentat eu, adică nu se apuca popa să urle-n gura mare păcatele care-i mângâiau urechea.
În fine, cum nu am idee dacă-i greșeală sau dinadins sunt unele scene așa cum sunt, nu trec asta la bile negative.
Subiectul abordat este unul proaspăt, menit a crea valuri prin abordarea deloc blajină față de crengile uscate ale instituției pentru că dacă n-o spune Daniel Sandu, o zic eu, sunt mulți ca Ivan, și chiar mai rău de atât.
O groază de prelați n-au nicio treabă cu cele sfinte, se inserează în această tagmă doar pentru stabilitate financiară și pentru a dobândi putere, una chiar absolută, peste cea a demnitarilor politici.
De primar mai scapi, dar de popă nu.
Știu asta pentru că ăsta este visul oricărei familii, cel puțin de la țară și din trecut, că și ai mei au vrut să mă facă popă, deși n-aveam nici o treabă cu îndeletnicirea asta.
Noroc că am o voce de Trabant înfundat și am scăpat de corvoadă după câteva Tatăl Nostru care au înjumătățit enoriașii fugiți care încotro să scape de Satana în veștminte de dascăl care le pângărea rugăciunea de căpătâi.
Nu-i de mirare că patru actori au fost nominalizați și trei au și câștigat, interpretările au fost excelente, uitasem că urmăresc un film, eram convins că sunt parte din colectiv, că sunt acolo.
S-au tot adunat filmele văzute cu Vlad Ivanov (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile) în rol negativ și omul are stofă pentru așa ceva, deși aici este greu să dau un astfel de verdict, chit că este la îndemână, încă nu-s convins că-i neapărat diabolic.
Eu unul chiar mi-aș dori un dascăl atât de dur pentru că nu vreau să mă trezesc la împărtășanie că popa a supt tot vinul sau la botez că a fiert apa de zici că o pune de-o ciorbă.
Cu exemple din asta ne-am tot lovit de-a lungul timpului, că sunt destule specimene compatibile cu popia ca uleiul cu apa, mă abțin de la alte comparații mai acide.
Apropo, sunetul este nemaipomenit, pare-se că oamenii care au participat la realizarea producției au fost unii cu adevărat profesioniști, atinși de harul meseriei lor.
Chiar sunt curios să văd 6,9 pe scara Richter, filmul care i-a suflat premiul la această categorie.
🏆 Un pas în urma serafimilor – Verdict 👍 sau 👎
În mod cert, producția mi-a plăcut mai abitir decât altora pentru că a fost și pe sufletul meu, că nu prea halesc balivernele ipocrite ale ălora care predică sărăcia în timp ce ei se plimbă cu mașini ultimul răcnet.
Nu pot să achiesez la vorbele despre iertare și înțelepciune rostite de unii care se porcăiesc în public ca ultimii cocalari bețivi.
Și, nu în ultimul rând, am o aversiune extraordinară față de leprele care, chipurile, sunt slujbașii lui Dumnezeu, dar nu mișcă un deget dacă nu le dai o șpagă să-ți cânte Veșnica pomenire.
Nu generalizez, și eu tot din experiență proprie vorbesc, dar dacă măcar doi sunt cu ochii doar pe malversații, deși exemple negative sunt o groază, și tot sunt mai mulți decât trebuie în acest domeniu. Ori e vorba de credință, ori de îmbogățire?
Dacă ar fi să cârcotesc pe seama filmului, parcă sunt prea exagerate personalitățile protagoniștilor, aproape că aveam impresia că sunt într-un lagăr de concentrare, nu un seminar teologic.
Ori asta a experimentat regizorul-scenarist, ori această hiperbolizare stilistică este folosită pentru a transmite două mesaje clare: că biserica nu înseamnă neapărat credință și că pe Isus îl găsești în inima ta, nu în construcții mastodont aurite, adică fix ce ura Isus în Noul Testament.
Indiferent care este răspunsul, la final am auzit îngerii cântând pentru că, spre marea mea surprindere, având în vedere tematica, Un pas în urma serafimilor este unul dintre cele mai bune filme românești pe care le-am văzut.
Cu siguranță sunt destui care îl vor considera odios și lucrătura diavolului, dar pentru mine merită 9 rugăciuni spuse patos ecumenic.
Ah, nu pot să zic Amin înainte de a da un mic spoiler, aici am auzit probabil cea mai bună și crudă glumă din toate timpurile, și ea a venit din gura lui Ivan:
„În biserică nu există violență!!!‟
Haida-de, și Maria Magdalena a fost virgină până la moarte.
(4,5 / 5)
După Gopo, am o sugestie/propunere (nu da cu pietre): filmele care au luat premiul Oscar pentru film străin. Sunt acolo niște pelicule foarte faine, mai ales în anii ’50 – ’60 – ’70, multe din ele mai bune decât filmele americane care au luat Best Picture.
Nu dau cu pietre, e o propunere bună. Ma gândisem la Cannes, dar acolo e haos și cu siguranță o sa ma chinui singur cu tot felul de flatulatii artistice.
Mai voiam să te întreb la miercurea francizelor, după ce termini cu polițiștii, mai faci filmografii de regizori, cum ai făcut cu Guillermo del Toro? Filmografiile regizorilor tăi preferați.
Daca ma apuc de aia preferati nu-mi ajung 10 ani, ca daca incep cu Spielberg…
Am de gand cu Tarantino si cu Mel Brooks, ca nu au foarte multe filme.
Ar putea merge mai repede dacă în cazul filmelor la care deja ai recenzie ai trece direct la următorul..